să-mi explodeze de presiune și, în fiecare dimineață, sunt epuizată
înainte să înceapă ziua. Nu am însă febră, iar când ajung degrabă la urgență, aflu că nu am streptococ, așa că fac tot posibilul să trag tare.
Sunt multe de făcut înainte de plecare și le fac pe toate în timp ce tușesc de mama focului.
Cu trei zile înainte să plecăm, am un vis în care Alex îmi spune că s-a împăcat cu Sarah și că nu mai vine în vacanță.
Mă trezesc cu greață. Toată ziua încerc să uit visul. La 2.30, îmi trimite o poză cu Flannery.
Îți e dor de Sarah? îl întreb.
Uneori, dar nu prea mult.
Te rog să nu contramandezi vacanța, scriu, din cauză că visul ăsta mă dă
rău peste cap.
De ce să contramandez vacanța? întreabă.
Nu știu. Mă tot stresez că o s-o faci.
Vacanța de vară este punctul culminant al anului pentru mine, răspunde.
Și pentru mine.
Chiar și acum când poți călători tot timpul? Nu te-ai săturat?
Nu m-aș putea sătura vreodată. Să nu o contramandezi.
Îmi trimite o poză cu Flannery O’Connor așezată pe valiza lui făcută.
Tigrișorul, scriu.
O iubesc, zice și evident știu că la pisică se referă, dar asta îmi dă din nou acea senzație de freamăt și căldură.
Abia aștept să te văd, scriu, simțind dintr-odată că este foarte cutezător, chiar riscant să spun acest lucru foarte banal.
Știu, numai la asta mă gândesc, răspunde.
Adorm abia după câteva ore în acea noapte. Zac în pat și reiau la
nesfârșit cuvintele acelea de simt că fac febră.
Când mă trezesc, îmi dau seama că am făcut. Că încă am febră. Că
am gâtul mai umflat și mai roșu ca înainte și îmi bubuie capul, am pieptul greu, mă dor picioarele și mi-e frig oricâte pături pun pe mine.
Sun la birou să anunț că sunt bolnavă, ca să dorm înainte de zborul de a doua zi, dar la sfârșitul serii știu că nu mă pot urca în avion. Am 38.8.
Multe dintre rezervări se apropie și nu se rambursează. Înfofolită în pături și tremurând în pat, îi scriu un e-mail pe telefon șefei mele, explicându-i situația.
Nu știu ce să fac. Nu știu dacă o să mă concedieze din pricina asta.
Dacă nu m-aș simți groaznic, cred că aș plânge.
Du-te la prima oră la doctor, îmi spune Alex.
Poate trece, scriu. Poate pleci tu la timp și ne vedem în câteva zile.
Nu ar trebui să te simți așa rău după atâtea zile de răceală. Te rog, Poppy,du-te la doctor.
Mă duc, răspund. Îmi pare tare rău.
Pe urmă, chiar plâng. Pentru că dacă nu ajung în vacanța asta, este foarte posibil să nu-l mai văd un an pe Alex. Este atât de ocupat cu masterul și cu predatul, iar eu nu prea mai stau pe-acasă de când lucrez la R + R și cu atât mai puțin în Linfield. De Crăciun, s-a bucurat mama să-mi spună, l-a convins pe tata să vină în oraș. Până și frații mei au fost de acord să vină o zi, două, insistând că nu vor mai face asta după ce se mută în California (Parker ca să devină scenarist TV în L.A. Și Prince ca să lucreze pentru o companie de jocuri video în San Francisco), ca și cum, după ce semnează contractul, alegerea între cele două state va fi o chestiune pe viață și pe moarte.
Atunci când sunt bolnavă, îmi doresc să fiu în Linfield. Să stau în camera mea din copilărie, cu pereții tapetați cu afișe vechi de călătorie, cu pledul roz pal, făcut de mama când era însărcinată cu mine, tras până la gât. Aș vrea să-mi aducă ea supă și termometru și să vadă dacă beau apă, să-mi dea ibuprofen până îmi scade febra.
De data asta, îmi detest apartamentul minimalist. Detest zgomotele orașului care se lovesc de geamuri la orice oră. Detest așternuturile moi și gri pe care eu le-am ales și imitația de mobilă daneză care se poartă și pe care am început s-o aduc de când am pus mâna pe postul de Adultă, cum îi zice tata.
Vreau să fiu înconjurată de bibelouri. Vreau lampadarele cu modele florale și pernele decorative care nu se asortează între ele pe canapeaua ecosez, cu spatele acoperit de o pătură afgană aspră. Vreau să îmi târăsc picioarele până la vechiul frigider albicios, plin de magneți hidoși din Gatlinburg, Kings Island și Beach Waterpark, cu desene făcute de mine în copilărie și poze de familie albite de bliț și să văd o pisică în scutec trecând pe lângă mine doar ca să se izbească de peretele pe care nu l-a văzut.
Nu vreau să fiu singură și să fac eforturi colosale ca să trag aer în piept.
La cinci dimineața, îmi răspunde Swapna la email.
Se mai întâmplă. Nu te stresa. Ai dreptate în privința rambursului – dacă
vrei să-l lași pe prietenul tău să se cazeze acolo unde ai rezervat, n-ai decât. Maitrimite-mi o dată itinerarul și o să-l trimitem pe Trey să facă fotografiile. Te poțiduce și tu când te faci bine.
