— De ce ești așa amabil? șoptesc.
Se uită o clipă la mine, după care se apleacă și mă pupă pe frunte.
— Cred că este gata ceaiul.
Alex îmi aduce supă de pui cu tăieței, apă și ceai. Pune alarma pentru următoarele pastile, îmi ia temperatura la două ore toată noaptea.
Dorm fără vise și de câte ori mă trezesc, este acolo, moțăind lângă
mine, pe pat. Cască și se uită la mine.
— Cum te simți?
— Mai bine, răspund, dar nu știu dacă fizic este adevărat, numai că
cel puțin mental, emoțional, chiar mă simt mai bine pentru că este acolo și nu pot scoate mai mult de două cuvinte, așa că nu are sens să explic asta.
Dimineață, mă ajută să cobor la taxi și mergem la doctor.
Pneumonie. Am pneumonie. Din fericire nu atât de grav cât să mă
internez.
— Atât timp cât stați cu ochii pe ea și ia antibiotice, nu pățește nimic, îi spune medicul mai mult lui Alex decât mie, probabil pentru că nu par genul de om care poate pricepe în clipa asta ce zice.
Când mă duce Alex pe urmă acasă, îmi spune că trebuie să iasă din nou și îmi vine să-l implor să rămână, dar sunt istovită. Și apoi, sigur vrea să mai iasă din casa mea și să scape de mine după o noapte în care a făcut pe infirmiera.
Se întoarce jumătate de oră mai târziu cu jeleuri, înghețată, ouă, supă
și toate sortimentele de vitamine și condimente pe care nu m-am gândit vreodată să le țin în casă.
— Betty insistă că zincul face minuni, îmi spune când vine cu vitaminele, jeleu roșu și încă un pahar cu apă. Mi-a mai spus și să îți pun scorțișoară în supă, așa că dacă are gust rău, e vina ei.
— Cum de ești aici? izbutesc să îngaim.
— Prima escală spre Norvegia era New Yorkul, îmi explică.
— Păi, și? Ai intrat în panică și ai ieșit din aeroport în loc să te urci în
următorul avion?
— Nu, Poppy, răspunde. Am venit să stau cu tine.
Îmi dau numaidecât lacrimile.
— Voiam să te duc la un hotel făcut din gheață.
Îi trece în zbor un zâmbet pe față.
— Sincer, nu știu dacă nu aiurezi de febră.
— Nu. Închid ochii strâns și îmi simt lacrimile lăsând urme pe obraji.
Există. Îmi pare tare rău.
— Hei. Îmi dă părul de pe față. Știi că nu-mi pasă de asta, da? Vreau doar să petrec timp cu tine. Își trece degetul mare peste dâra lacrimilor care mi se preling pe nas și le oprește înainte să-mi ajungă pe buza superioară. Îmi pare rău că nu te simți bine și că ratezi hotelul de gheață, dar mie mi-e bine aici.
Fără urmă de demnitate, după ce omul ăsta mi-a schimbat așternuturile pline de pipi, mă întind spre gâtul lui și îl trag spre mine, iar el se așază mai bine la chemarea mâinilor mele. Mă cuprinde cu brațul de spate și mă trage la piept, iar eu îl cuprind de mijloc și stăm încolăciți așa.
— Îți simt bătăile inimii, îi spun.
— Și eu pe ale tale.
— Îmi pare rău că am făcut pipi în pat.
Râde, mă strânge mai tare la piept și atunci mă doare sufletul de mult ce-l iubesc. Probabil o spun cu voce tare, fiindcă murmură:
— Asta e de la febră.
Clatin din cap, mă ghemuiesc în el, până suntem lipiți din cap până
în picioare. Îmi mângâie ușor părul și mă trece un fior pe spinare din locul în care m-a atins pe gât. E așa bine în toată marea de senzații neplăcute, că mă arcuiesc puțin, cu mâna pe spatele lui și îi simt ritmul inimii gonind, ceea ce îmi intensifică nebunește pulsul ca să țin pasul cu el. Își duce mâna pe șoldul meu și îl trage peste al lui, iar degetele mele se contorsionează în el când îmi îngrop gura în gâtul lui, unde îi simt pulsul gonind nebunește.
— Stai bine? întreabă gâtuit, de parcă felul în care stăm este o chestiune de aliniere, ca și cum am construi o poveste care ne protejează
de ceea ce se petrece.
Și în negura bolii, simt că mă vrea cum îl vreau și eu.
