— Dar nu trebuie să-l ucidem, îmi explică pe nerăsuflate. Dacă îl îmblânzim, poate fi animalul nostru de companie.

De sub masă, unde se luptă pe rând cu câte una din fetele Nilsen, îmi aruncă o privire fugară de cuțu trist.

— Bine, îi spun lui Kat. Care e planul?

Noaptea trece în valuri. Întâi cocktailurile, apoi cina, pizza cu brânză

de capră și rucola, dovlecei de vară cu oțet balsamic, ceapă roșie murată

și varză de Bruxelles la grătar, tot soiul de chestii care i-ar face pe puriștii ca Rachel Krohn să pufnească.

Ne așezăm la masa copiilor, lucru pentru care Angela, soția lui Bryce, abțiguită, îmi mulțumește de o sută de ori când se termină masa.

— Îmi iubesc copiii, dar uneori vreau și eu să stau la masă și să

vorbesc despre altceva decât Peppa Pig.

— Hm, zic, am vorbit mai mult despre literatură rusă.

Mă plesnește pe braț mai tare decât vrea când râde, după care îl ia pe Bryce de braț și îl trage spre ea.

— Iubitule, auzi ce zice Poppy.

Se agață de el, care stă cam rigid – un Nilsen în sinea lui –, dar o ține de mijloc. Nu râde când mă pune Angela să repet, ci spune sec și sincer ca un Nilsen:

— Haios. Literatură rusă.

Înainte de desert și cafea, sora lui Tham (cu o sarcină înaintată, gemeni) se ridică și ciocnește furculița de paharul cu apă, atrăgând atenția de la masa principală:

— Părinții noștri nu prea le au cu vorbitul în public, așa că am consimțit să țin un mic toast în seara asta. Cu ochii aproape în lacrimi, trage aer în piept: Cine ar fi zis că enervantul meu frățior o să îmi fie cel mai bun prieten? Vorbește despre copilăria ei cu Tham în nordul Californiei, certurile cu țipete, momentul în care i-a luat mașina fără să

ceară voie și a intrat cu ea într-un stâlp de telefon. Apoi punctul de cotitură, când a divorțat de primul ei soț și Tham i-a cerut să se mute cu el. Când l-a prins plângând uitându-se la Casă, dulce casă și, după ce l-a tachinat cum se cuvine, s-a așezat pe canapea să se uite împreună cu el până la sfârșit, când plângeau amândoi și râdeau unul de altul și au hotărât că trebuie să iasă în toiul nopții să-și ia înghețată. Când m-am recăsătorit, continuă, cel mai greu a fost să știu că nu o să mai locuiesc cu tine. Și când ai început să vorbești despre David, mi-am dat seama cât de îndrăgostit erai și am crezut că o să te pierd și mai mult. Apoi l-am cunoscut pe David. Face o față care stârnește râsete, relaxate în familia lui Tham și reținute în cea a lui David. Am știut pe loc că o să mai am un prieten bun. Nu există căsnicie perfectă, dar tot ce atingeți voi doi devine frumos și așa va fi totul.

Lumea aplaudă, se strâng în brațe, se pupă pe obraji. Au început să

vină ospătarii din bucătărie cu desertul, când deodată, domnul (Ed) Nilsen se ridică în picioare, se leagănă stingherit, bate cu cuțitul în paharul cu apă atât de ușor, încât zici că mimează.

David se foiește în scaun și Alex ridică umerii ca un protector atunci când toată atenția se îndreaptă asupra tatălui.

— Da, zice Ed.

— Un început promițător, șoptește Alex gâtuit.

Îl strâng de genunchi pe sub masă și îl iau de mână. Ed își scoate ochelarii, îi ține într-o parte și își drege glasul.

— David, zice, întorcându-se spre băieți. Dragul meu băiat. Știu că

nu am fost mereu plăcut. Tu sigur nu, adaugă mai încet. Dar ai fost mereu o rază de soare și... Răsuflă. Înghite emoționat în sec și continuă: Nu-mi pot asuma meritele pentru ce ai devenit. Nu am fost atât de prezent pe cât ar fi trebuit. Dar frații tăi te-au crescut minunat și sunt

mândru că îți sunt tată. Se uită în pământ și se adună. Sunt mândru să te văd căsătorindu-te cu bărbatul visurilor tale. Tham, bun venit în familie!

În timp ce se stârnesc aplauzele în sală, David se duce la tatăl lui. Îi strânge mâna, se răzgândește și îl strânge în brațe pe Ed. O fracțiune de secundă, stângaci, dar o face și, lângă mine, Alex se relaxează. Poate când se termină nunta, totul va reveni la normal, dar poate se schimbă și ei.

În fond, domnul Nilsen poartă o insignă uriașă gay-pride. Poate că

lucrurile se îmbunătățesc întotdeauna între oameni care vor să se iubească. Poate doar de asta avem nevoie.

În seara aceea, când ne întoarcem la hotel, Alex face un duș rapid cât schimb eu canalele TV, oprindu-mă la reluarea serialului Bachelor in Paradise. Când iese din baie, Alex urcă în pat și vine lângă mine, iar eu îmi ridic brațele deasupra capului ca să-mi poată scoate tricoul mare și să mă

cuprindă cu palmele de abdomen, sărutându-mă pe burtă.

— Tigrișor, șoptește lipit de pielea mea.

De data asta, facem totul altfel. Mai suav, mai tandru, mai lent. Nu ne grăbim, nu zicem nimic din ce nu pot spune mâinile, gurile și membrele noastre.

„Te iubesc”, îmi spune în mii de feluri și îi răspund la fel de fiecare dată. Când terminăm, rămânem întinși, îmbârligați și transpirați, respirând adânc și calm. Dacă am vorbi, unul din noi ar trebui să spună:

„Mâine este ultima zi de vacanță. Ce urmează?” am mai spune, dar nu avem încă un răspuns.

Așa că nu vorbim. Adormim împreună, iar dimineață, când se întoarce Alex de la alergat cu două cafele și o prăjitură cu cafea, ne sărutăm, mai furios de data asta, de parcă a luat camera foc și doar așa putem stinge incendiul. Apoi, când trebuie, când nu mai avem timp, ne dezlipim ca să ne pregătim de nuntă.

Nunta se ține într-o casă în stil spaniol, cu porți de fier forjat și grădină luxuriantă. Palmieri, coloane, mese lungi de lemn negru cu scaune și spătare înalte sculptate de mână. Aranjamentele florale sunt de un galben aprins, floarea-soarelui, margarete și crenguțe delicate de flori sălbatice minuscule și, în timp ce intră, oaspeții sunt întâmpinați de muzica feerică și romantică a unui cvartet de coarde, cu toți instrumentiștii îmbrăcați în alb.

Mai sunt aliniate și alte scaune cu spătare înalte pe peluza

interminabilă, explozii de flori galbene de-a lungul culoarului dintre ele.

Ceremonia este scurtă și frumoasă pentru că – așa cum zice David, în timp ce se întorc pe mijloc pe ritmurile piesei „Here Comes the Sun”, versiunea la coarde – să înceapă petrecerea!

Ziua trece iute, dar mi se așază o durere între clavicule, care pare să

se adâncească la amurg. Parcă retrăiesc toată noaptea de încă două ori, două versiuni ale aceluiași film, ușor suprapuse.

Există o versiune a mea prezentă aici, mâncând șapte feluri vietnameze incredibile. Cea care alerga copiii printre picioarele adulților nepăsători, jucând de-a v-ați ascunselea cu ei și cu Alex pe sub mese. Cea care a băut Margarita cu nemiluita pe ring împreună cu Alex, în timp ce cântă „Pour Some Sugar on Me” la maximum, iar sudoarea și șampania curg peste oaspeți. Cea care îl trage lângă ea când cântă Flamingo „I Only Have Eyes for You” și își îngroapă fața în gâtul lui, încercând să-i memoreze mirosul mai ceva decât au permis ultimii doisprezece ani, ca să mi-l amintesc oricând și să revăd pe loc toate cele legate de această

noapte: cum mă ține de mijloc, cum ține gura întredeschisă pe tâmpla mea, cum își leagănă ușor șoldurile în timp ce ne agățăm unul de altul.

Acea Poppy care le trăiește pe toate și se bucură de cea mai magică

noapte a vieții ei. Și mai este cea care se gândește deja cu dor la noaptea asta, care se uită la ea de la depărtare, știind că nu mă mai pot întoarce s-o iau de la capăt.

Îmi este prea frică să-l întreb pe Alex ce urmează. Mi-e prea frică să

mă întreb pe mine asta. Ne iubim. Ne vrem. Dar asta nu schimbă restul situației între noi. așa că mă agăț de el și îmi spun că, deocamdată, ar trebui să mă bucur de clipă. Sunt în vacanță. Vacanțele se termină de fiecare dată.

Tocmai faptul că au un sfârșit face călătoritul special. Te poți muta în oricare dintre destinațiile care ți-au plăcut în doze mici și nu ar avea același farmec precum cele șapte zile transformatoare pe care le-ai petrecut ca oaspete, lăsând locul să-ți intre în inimă și să te schimbe.

Cântecul se termină.