Și, Poppy, când se mai întâmplă asta (și se va mai întâmpla), nu-ți mai cereatâtea scuze. Nu ești stăpână pe sistemul tău imunitar și te asigur că atunci cândcolegii tăi de sex opus trebuie să anuleze o călătorie, nu dau semne că au vreosenzație că mă nedreptățesc pe mine. Nu încuraja oamenii să te învinovățească
pentru un lucru asupra căruia nu ai control. Scrii minunat și suntem norocoși că
lucrezi pentru noi.
Acum du-te la doctor și bucură-te de adevăratele beneficii R + R. Discutămurmătorii pași când te faci bine.
Cred că aș fi mai ușurată dacă nu ar fi tot apartamentul în ceață și extrema neplăcere de a exista pur și simplu.
Fac un screenshot cu e-mailul și i-l trimit lui Alex. Du-te și distrează-te!!! îi scriu. Încerc să vin în a doua parte!
Deja, numai gândul de a mă da jos din pat mă amețește. Las telefonul deoparte și închid ochii, lăsând somnul să mă cuprindă ca un abis care mă înghite în cădere.
Nu dorm bine, ci cu frisoane și zvâcniri, genul de somn în care visele și propozițiile o iau de la capăt la nesfârșit, întrerupându-se înainte să își ia avânt.
Visez o pisică enormă, neagră, cu ochi flămânzi. Mă aleargă în cerc până nu mai pot respira, nu mai pot alerga, după care atacă și sar în sus
speriată, doar ca să o iau de la capăt cum închid ochii.
„Ar trebui să mă duc la doctor”, îmi spun din când în când, dar sigur nu mă pot ridica în fund.
Nu mănânc. Nu beau. Nici pipi nu mă ridic să fac.
Ziua se scurge până deschid ochii în lumina galbenă-aurie a apusului care strălucește la fereastra dormitorului și, când clipesc, s-a preschimbat într-un violaceu intens, iar în cap îmi bate o tobă, atât de puternic, încât zgomotul trimite unde de șoc prin tot corpul. Mă întorc pe o parte, îmi trag o pernă pe față, dar nu încetează.
Zgomotul se întețește. Încep să îmi aud numele, ca atunci când sunetele par să se transforme în muzică dacă ești atât de obosit încât pe jumătate visezi.
„Poppy! Poppy! Ești acasă?”
Telefonul zbârnâie pe noptieră vibrând. Îl ignor, îl las să sune. Sună
din nou și, a treia oară, mă rostogolesc și dau să mă uit la ecran, în ciuda faptului că lumea pare să se topească, ca un vârtej format între două
conuri de înghețată colorată diferit.
Am zeci de mesaje de la ALEXANDER CEL MARE ȘI TARE, din care ultimul zice Am venit! Deschide!
Nu înțeleg nimic. Sunt prea amețită să fac legătura, mi-e prea frig să-mi pese. Mă strigă din nou, dar nu știu dacă pot vorbi. Am gâtul inflamat.
Aud din nou bătăile, vocea care îmi strigă numele și ceața se ridică
doar cât să pun totul cap la cap și să mă lămuresc complet.
— Alex, mormăi.
— Poppy! Ești acasă? strigă, de cealaltă parte a ușii.
Iar visez, singurul motiv pentru care am impresia că pot ajunge la ușă. Iar visez, ceea ce înseamnă că probabil, când ajung la ușă și o deschid, pisica neagră uriașă mă va aștepta acolo, cu Sarah Torval călare pe ea.
Dar poate că nu. Poate este doar Alex și îl pot trage în casă si...
— Poppy, te rog spune-mi dacă ești OK! zice de cealaltă parte a ușii, iar eu cobor din pat, trăgând pledul în cearșaf după mine.
Mi-l pun peste umeri și mă târăsc la ușă pe picioare slăbite care par de apă.
Mă chinui să descui, izbutesc în cele din urmă și ușa se deschide ca
prin magie, pentru că așa se întâmplă în vise.
Abia când îl văd la ușă, cu mâna pe clanță și valiza scorojită în spate, îmi dau seama că poate nu visez.
— Doamne, Poppy, zice, intrând și uitându-se atent la mine, punându-mi dosul palmei reci pe fruntea asudată. Arzi.
— Ești în Norvegia, reușesc să șoptesc răgușit.
— Ba deloc. Își trage bagajul în casă și închide ușa. Când ai luat ultimul ibuprofen?
Scutur din cap.
— Nu? Fir-ar să fie, Poppy, trebuia să te duci la doctor.
— Nu am știut cum.
Sună foarte penibil. Am douăzeci și șase de ani, o slujbă cu normă
întreagă și o asigurare medicală, un apartament, credite de studii și locuiesc singură în New York City, dar pur și simplu există lucruri pe care nu vrei să fii nevoit să le faci singur.
— Nu-i nimic, zice Alex, trăgându-mă ușor spre el. Hai să te ducem în pat să vedem dacă putem scăpa de febră.
