târăsc zi de zi fără prea mult chef, întrebându-mă când o să-mi răspundă

Alex la telefon sau când o să sune el. Sau de ce slujba asta mă obosește la fel de mult precum cea de barmaniță când eram în Ohio. Nu izbutesc să-i mai dau nici un sens cum ar trebui. Toată ziua mă aud spunând același

lucru, ca și cum sunt disperată să-l scot din mine, așa incapabilă cum mă

simt: „Mi-e greu”.

Oricât de blândă ar fi această afirmație – la fel de blândă ca remarca

„Am observat fără să vreau că pari puțin cam deznădăjduită” – își lasă

amprenta în sufletul meu de câte ori o aud.

„Mi-e greu”, îmi spun disperată de o mie de ori pe zi și când încerc să scormonesc mai mult – „în ce fel îți este greu?” – vocea interioară

răspunde: „în toate”.

Mă simt nedesăvârșită ca adult. Mă uit în jur la birou și toată lumea scrie, dă telefoane, face rezervări, redactează documente și știu că toți au cel puțin probleme cum am și eu, ceea ce mă face să mă simt și mai prost că mie îmi vine așa greu.

În ultimul timp, să trăiesc, să fiu responsabilă pentru mine îmi pare o provocare insurmontabilă. Uneori fac eforturi să mă dezlipesc de canapea, să îndes ceva congelat în microunde și, în timp ce aștept să

sune, îmi zic „Trebuie să fac asta și mâine, și poimâine, și răspoimâine”.

În fiecare zi, tot restul vieții, va trebui să îmi dau seama ce să mănânc, să

o fac pentru mine, oricât de rău mă simt, de obosită sunt sau cât de tare îmi bubuie capul. Chiar dacă fac febră 39, va trebui să mă ridic singură și să-mi fac ceva mediocru de mâncare ca să merg mai departe.

Nu-i spun toate astea Swapnei, pentru că (a) este șefa mea, (b) nu știu dacă pot traduce gândurile în cuvinte și (c) chiar dacă aș putea, ar fi umilitor să recunosc că exact ca un milenial incapabil, pierdut, melancolic, stereotipul pe care lumea adoră să-l deteste.

— Cred că sunt oarecum deznădăjduită, este ceea ce spun. Nu mi-am dat seama că-mi afectează munca. O să fac eforturi mai mari.

Swapna se oprește din mers, se întoarce pe tocuri și se încruntă.

— Nu despre muncă e vorba, Poppy. Am investit personal în a te îndruma.

— Știu, zic. Ești o șefa super tare și mă simt norocoasă.

— Nici despre asta nu-i vorba, zice Swapna, ușor impacientată. Ce vreau să zic este că evident nu ești obligată să vorbești cu mine despre ce ți se întâmplă, dar cred că te-ar ajuta dacă ai vorbi cu cineva. Să-ți atingi obiectivele poate fi un drum singuratic, iar epuizarea profesională este întotdeauna o provocare. Crede-mă, am trecut prin asta.

Mă foiesc neliniștită pe loc. Chiar dacă Swapna îmi este mentor, nu

am discutat niciodată aspecte personale și nu prea știu ce să zic.

— Nu știu ce mi se întâmplă, recunosc.

Știu că am inima frântă la gândul că nu-l am pe Alex în viața mea.

Știu că aș vrea să-l pot vedea zilnic și nici o clipă nu mă întreb ce a rămas în lume, pe cine nu aș apuca să cunosc sau să iubesc dacă am fi cu adevărat împreună.

Știu că mă sperie de moarte ideea de a-mi duce viața în Linfield.

Știu că nu mă atrage nici o altă slujbă, răspunsul evident la nefericirea mea și că asta, care a fost excelentă o mare parte din ultimii patru ani și jumătate, în ultimul timp doar mă obosește.

Iar toate astea vin peste faptul că nu știu dracului ce să fac mai departe și astfel nu am nici un drept să-l sun pe Alex, motiv pentru care, cel puțin deocamdată, am încetat să mai încerc s-o fac.

— Epuizare profesională, spun tare. Asta trece, nu?

Swapna zâmbește.

— Până acum, în ce mă privește, trece întotdeauna. Bagă mâna în buzunar și scoate o carte mică de vizită. Dar, cum ziceam, ajută să

vorbești cu cineva. Primesc cartea de vizită și arată cu bărbia spre cafenea. Ce-ar fi să iei o pauză? Uneori, schimbarea peisajului este tot ce trebuie ca să schimbi puțin perspectiva.

„Schimbarea peisajului”, îmi zic, în timp ce se întoarce de unde am venit. „Înainte funcționa.”

Mă uit la cartea de vizită pe care o țin în mână și îmi vine să râd.

Dr. Sandra Krohn, psihoterapeut

Scot telefonul și îi scriu lui Rachel. Primește mama ta clienți noi?

Este actualul papă nespus de păcătos? răspunde.

Mama lui Rachel are cabinetul în Brooklyn. Dacă estetica lui Rachel este decorul luminos și aerisit, casa mamei ei este una caldă și confortabilă, cu lemn negru și vitralii, plante cu frunze care atârnă și teancuri de cărți pe fiecare suprafață, clopoței de vânt la aproape fiecare fereastră.

Într-un fel, îmi amintește de acasă, cu toate că versiunea de maximalism, artistică și cultivată, a doamnei doctor Krohn, este departe de Muzeul Copilăriei Noastre făcut de mama și de tata.

La prima ședință, îi spun că am nevoie de ajutor să-mi dau seama ce urmează, dar îmi recomandă să începem cu trecutul.

— Nu sunt multe de spus, îi povestesc, după care vorbesc cincizeci și șase de minute fără oprire.

Despre părinți, școală, primul drum spre casă cu Guillermo. Este singurul om căruia i-am povestit toate astea, în afară de Alex și, deși îmi face bine să le scot din mine, nu-mi dau seama cum mă ajută în criza ca îmi aruncă viața în aer. Rachel mă pune să promit că mă duc cel puțin două luni.

— Nu fugi de asta, zice. Nu îți faci nici o favoare.

Știu că are dreptate. Trebuie să trec prin asta, nu de asta. Singura mea speranță să o scot la capăt este să rămân, să accept disconfortul. La ședințele săptămânale de terapie. La biroul de la R + R. În apartamentul meu aproape gol.

Nu mai scriu în blog, dar încep un jurnal. Excursiile pentru muncă se limitează la plecări în zonă, în timpul weekendurilor și, în timpul liber, caut pe internet cărți și articole de dezvoltare personală ca să găsesc ceva cu tâlc, cum nu era statuia cu ursul de douăzeci și una de mii de dolari.

Uneori caut posturi în New York, alteori anunțuri în apropiere de Linfield. Îmi cumpăr o plantă, o carte despre plante și un mic gherghef.

Vreau să învăț să țes cu tutoriale de pe YouTube și îmi dau seama în trei ore că nici nu mă pricep și că mă și plictisesc.

Totuși, am lăsat împletitura neterminată câteva zile pe masă și pare un soi de dovadă că locuiesc aici. Am o viață aici, un loc care este al meu.

În ultima zi de septembrie, mă duc să mă întâlnesc cu Rachel la barul de vin, când îmi prind geanta în ușile unui vagon aglomerat de metrou.

— Futu-i, futu-i, futu-i! șuier, iar de cealaltă parte, câțiva oameni se chinuie să deschidă ușile.