Un tinerel chel în costum albastru izbutește să deschidă ușile și, când ridică privirea să-i mulțumesc, văd clar în ochii lui albaștri că mă

recunoaște.

— Poppy? zice, deschizând ușile mai mult. Poppy Wright?

Sunt prea buimacă să răspund. Iese din vagon, în ciuda faptului că

nu a făcut nici un efort să iasă prima dată când s-au deschis ușile. Și apoi stau pe peron și ar trebui să spun ceva, știu că trebuie – a coborât naibii din metrou.

— Uau. Jason, îngaim.

Încuviințează rânjind, atingându-și pieptul cu o cravată roz pal

prinsă de gulerul scrobit al cămășii albe. Jason Stanley. Liceul East Linfield.

Încă încerc să procesez. Mintea mea nu-l poate accepta în acest context. În orașul meu, în viața pe care mi-am făcut-o ca să nu mai existe cea veche.

— Da, mă bâlbâi.

Jason Stanley nu prea mai are păr deloc. S-a îngrășat, dar și-a păstrat ceva din băiatul drăgălaș de care am fost cândva îndrăgostită, care apoi mi-a distrus viața.

Râde și îmi dă un cot.

— Ai fost prima mea iubită.

— Mă rog, zic, pentru că nu văd lucrurile așa.

Nu l-am considerat niciodată pe Jason Stanley primul meu iubit.

Poate prima-pasiune-devenită-teroare.

— Ai treabă acum? Se uită la ceas. Am câteva minute dacă vrei să

mai vorbim.

Nu vreau să mai vorbim.

— De fapt, mă duc la terapie, spun, cine știe din ce dracu’ motiv. A fost prima scuză care mi-a venit în minte. Aș prefera să fi mărturisit în schimb că mă duc cu detectorul de metale pe cea mai apropiată plajă să

caut monede. Mă îndrept spre scări și Jason vine după mine.

— Terapie? zice, încă rânjind. Sper că nu din pricina rahatului pe care l-am făcut când eram un nemernic gelos. Îmi face cu ochiul. Adică

speri să lași o impresie, dar nu chiar așa.

— Habar n-am la ce te referi, mint în timp ce urcăm treptele.

— Pe bune? face Jason. Vai, ce ușurare. Mă gândesc mereu la asta. Ba chiar am încercat să te caut pe Facebook la un moment dat, ca să-mi cer scuze. Nu ai Facebook, nu?

— Nu, nu tocmai, zic.

Am Facebook. Nu am numele de familie pe Facebook, pentru că nu am vrut să fiu găsită de oameni ca Jason Stanley. Sau de oricine din Linfield. Voiam să dispară acea versiune a mea și să reapar integral într-un oraș nou, și asta am făcut.

Ieșim de la metrou pe străzile mărginite de arbori. Aceeași răcoare s-a întors în aer. Toamna a învins în cele din urmă ultimele rămășițe ale verii.

— În sfârșit, spune Jason, deja ușor stânjenit. Se oprește și se scarpină la ceafă. Te las în pace. Te-am văzut și nu mi-a venit să cred.

Voiam doar să te salut. Și să-mi cer scuze.

Dar mă opresc și eu, pentru că nu spun de o lună că nu mai am de gând să fug de probleme, fir-ar să fie? Am plecat din Linfield și cumva nu a fost îndeajuns. El este aici. Ca și cum universul mă mână în direcția bună.

Trag aer în piept și mă întorc spre el cu brațele la piept.

— Scuze pentru ce, Jason?

Cred că îmi citește în ochi că am mințit că aș fi uitat, pentru că pare extrem de stingherit. Inspiră rigid și sacadat, își privește vinovat pantofii eleganți maro.

— Mai știi ce nasol era la scoală, nu? mă întreabă. Nu te simți în apele tale – parcă e ceva în neregulă cu tine și cineva o să se prindă din clipă în clipă. Vezi că o pățesc alții. Copii cu care te jucai șotronul primesc dintr-odată porecle răutăcioase, nu sunt invitați la zilele de naștere. Și știi că următorul poți fi tu, așa că te transformi într-un nemernic. Dacă arăți cu degetul spre alții, nu se va uita nimeni prea atent la tine, nu? Eu am fost nemernicul tău – adică am fost nemernicul din viața ta o vreme.

Mi se leagănă trotuarul în față și mă cuprinde amețeala. Numai la asta nu mă așteptam.

— Nu-mi vine să cred că o spun, adaugă. Te-am văzut pe peron și –

trebuia să spun ceva.

Încruntat, Jason trage aer în piept, iar în colțul gurii și la coada ochiului i se strâng riduri de oboseală.

„Cât am îmbătrânit... Când am îmbătrânit așa?” mă întreb.

Dintr-odată, nu mai suntem copii și parcă s-a întâmplat peste noapte, atât de repede, încât nu am avut timp să remarc, să las în urmă

tot ce consideram destul de important să mă afecteze, să văd că vechile suferințe pe care le percepeam ca răni vii s-au estompat și au devenit niște infime cicatrici albe, pierdute printre vergeturi, pete de soare și gropițe acolo unde mi-a atins timpul corpul în trecere.

M-am îndepărtat atât de mult în timp și spațiu de fata singuratică, și ce mai contează? Iată o parte din trecutul meu, în fața ochilor mei, departe de casă. Nu poți fugi de tine. Nici de trecut, nici de frici, nici de ce ai impresia că e greșit la tine.

Încă o dată Jason pleacă ochii.

— La reuniune, zice, mi-a zis cineva că o duci foarte bine. Că lucrezi la R + R. E super tare. Am... ăăă... cumpărat revista mai demult și ți-am citit articolele. E foarte tare, pare că ai văzut toată lumea.

În sfârșit, izbutesc să deschid gura.

— Mda. E... foarte tare.

Zâmbește mai larg.

— Și locuiești aici?

— Îhî. Tușesc să-mi dreg glasul. Tu?