— Stai așa! strig, mă dau jos de pe Alex și înșfac tricoul ud.
— Futu-i, înjură Alex, căutându-și șortul de baie printre fragmentele de plastic.
Dau peste ghemotocul de material negru și îl împing spre el, după
care îmi trag tricoul peste coapse când se descuie ușa.
— Heiiii, Nikolai!
Strig mult prea tare, interceptându-l înainte să vadă folia sfâșiată sau pe Alex cel Gol-Goluț la Propriu. Nikolai este scund și chel, îmbrăcat doar în maro – tricou cu guler stilul anilor '70, pantaloni cu pense, pantofi cu ciucuraș. Îmi întinde o mână grăsună.
— Tu ești Poppy!
— Da, salut.
Îi strâng mâna și mă uit și eu intens în ochii lui, sperând că Alex are timp să se îmbrace discret pe balconul întunecat.
— Uite care-i treaba, mă tem că am vești proaste, zice. Aerul condiționat este stricat. „Nu zău”, îmi vine să-i răspund. Nu doar unitatea asta, ci în întreaga aripă, adaugă. Vine cineva mâine-dimineață
să-l repare, dar mă simt prost din pricina întârzierii. Apare Alex lângă
mine, moment în care Nikolai pare să-și dea seama că suntem amândoi leoarcă și răvășiți, dar, din fericire, nu zice nimic. În sfârșit, mă simt foarte, foarte prost, repetă. Credeam că faceți figuri, sincer să fiu, dar când am ajuns aici... Își trage de gulerul tricoului și se cutremură.
Oricum, vă dau banii pe ultimele trei zile și... mă rog, ezit să vă cer să vă
întoarceți mâine, în caz că nu se repară.
— Nu-i nimic, spun. Dacă ne dai toți banii, căutăm alt loc.
— Sigur? E scump dacă rezervi în ultimul moment.
— Găsim noi ceva, insist.
Alex îmi pune brațul pe spate.
— Poppy este expertă la vacanțe pe buget.
— Serios? Mai puțin dezinteresat nu putea fi Nikolai. Scoate telefonul și tastează cu un singur deget. Am făcut rambursul. Nu știu cât durează să intre, așa că îmi spuneți dacă este vreo problemă. Nikolai dă
să plece, dar se întoarce. Era să uit – am găsit asta pe preșul de la ușă. Ne dă o bucată de hârtie împăturită. Cu o caligrafie rotunjită cursivă, scrie: ÎNSURĂȚEII, cu douăzeci și cinci de inimioare în jur. Felicitări pentru
căsătorie! ne urează și iese.
— Ce zice? întreabă Alex.
Desfac biletul. Un voucher Groupon în cerneală neagră de calitate proastă. Sus, pe margine, aceeași caligrafie ca pe față pe un bilet.
Sper că nu vă speriați că ne-am dat seama la ce apartament stați! Ni s-apărut că am auzit gemete pasionale de-aici ;) Bob zicea că v-a văzut ieșinddimineață (stăm la trei uși mai încolo). În sfârșit! Trebuie să plecăm devremepentru următoarea parte a vacanței (Joshua Tree!!! Ieeei! Mă simt ca o vedetă
numai scriind asta !) și din păcate nu am apucat să folosim asta (abia am ieșit dindormitor – știți voi cum e, LOL) Sper să vă distrați bine!
Xoxo, zânele voastre bune, Stacey & Bob Mă uit la voucher, clipind nedumerită.
— E un voucher de o sută de dolari, zic. Pentru izvoarele termale.
Cred că am citit despre locul ăsta. Cică este fantastic.
— Uau, face Alex. Mă simt prost că nu mai știam nici cum îi cheamă.
— Nu au menționat nici ei numele noastre, mă îndoiesc că le știu, subliniez.
— Și totuși, ni l-au dat, zice Alex.
— Mă întreb dacă ne putem împrieteni pe termen lung cu ei, să ne apropiem, să facem excursii împreună, toate cele și să nu ne afle niciodată numele. Doar așa, ca să ne distrăm.
— Evident că putem, spune Alex. Trebuie doar să dureze cât să fie prea penibil să întrebe. Am avut mulți astfel de „prieteni” în facultate.
— Doamne, da, și pe urmă trebuie să apelezi la tertipul ăla când întrebi doi oameni dacă se cunosc și aștepți să se prezinte.
— Numai că uneori doar spun „da”. Sau nu, și așteaptă să-i prezinți tu.
— Poate și ei fac la fel, spun. Poate oamenii aceia nu își amintesc nici numele lor.
— Mă îndoiesc că îi mai uit pe Stacey și Bob, zice Alex.
— Mă îndoiesc că o să uit ceva din vacanța asta. Mai puțin magazinul de suvenire din dinozaur. Asta pot uita, ca să fac loc lucrurilor importante.
Alex îmi zâmbește.
