— Ah... Mi se frânge inima. Mă uit spre mașina părinților, în parcarea goală. Bine, mersi oricum.

Încuviințează și dau să cobor.

— Poppy?

Mă întorc și strălucește atât de puternic că trebuie să-mi pun mâna streașină la ochi ca să o pot privi. Arată ca un înger care și-a câștigat aura printr-o bunătate nejustificată față de mine. „O accept”, îmi spun în gând.

— De obicei, vinerea, spune încet, profesorii se duc la Birdies. E o tradiție. Se mișcă și lumina se estompează cât să-i întâlnesc privirea. Dacă

nu a plecat, s-ar putea să fie acolo.

— Mersi, Sarah.

— Serios, spune. Faci lumii o mare favoare dacă-l scoți pe Alex Nilsen de pe piață.

Râd, dar parcă am plumb în stomac.

— Nu sunt sigură că asta vrea.

Ridică din umeri.

— Poate că nu, spune. Dar majoritatea suntem prea speriați să ne întrebăm ce vrem, în caz că nu avem deja. Am citit asta într-un eseu despre „problemele milenialilor”.

Îmi înăbuș râsul de mirare și îmi dreg glasul.

— Un titlu seducător.

— Așa-i? În sfârsit. Baftă!

Birdies este vizavi de liceu și drumul de două minute cu mașina până acolo este cu patru ore prea scurt pentru a-mi formula un nou plan.

Cât am zburat, mi-am exersat discursul zelos cu gândul că voi vorbi doar cu el, în clasa lui. Acum că se va întâmpla într-un bar plin de profesori, inclusiv unii care mi-au predat și de la care am chiulit. Dacă

există alt loc pe care l-am judecat mai aspru decât holurile cu neoane ale liceului East Linfield, este acest bar întunecat și înghesuit cu numele fluorescent BUDWEISER la intrare.

Deodată, lumina zilei dispare și în fața ochilor care mi se ajustează la întuneric îmi dansează puncte colorate. Cântă Rolling Stones la radio și, având în vedere că este doar ora 3, barul este plin de oameni îmbrăcați business casual, o mare de pantaloni kaki, cămăși și rochii de bumbac monocrome, nu deosebite de ținuta Sarei. Tot soiul de lucruri ce țin de golf decorează pereții – crose, gazon fals și poze înrămate cu jucători și cursuri.

Știu că există un oraș în Illinois numit Normal, dar bănuiesc că e net inferior acestui colț suburban de univers.

Televizoare montate pe pereți, date prea tare, un radio cu intermitente care cântă dedesubt, hohote de râs și voci ridicate care vin dinspre grupurile adunate pe scaunele de la bar sau înșirate de fiecare parte a meselor înguste și dreptunghiulare.

Și apoi îl văd.

Mai înalt decât de obicei, mai neclintit ca oricare, cu mânecile suflecate până la cot și bocancii sprijiniți de barele de metal ale scaunului, umerii aplecați și cu telefonul în mână. Îmi sare inima în gât, ca o bilă cu gust de metal încins, pulsând prea tare.

O parte din mine – bine, cea mai mare parte – vrea s-o rupă la fugă, chiar dacă am bătut atâta drum până aici, dar tocmai atunci scârțâie ușa și Alex ridică privirea drept în ochii mei.

Ne privim și îmi imaginez că par la fel de șocată ca și el, ca și cum nu

aș fi venit special, îndrumată, unde se afla. Mă forțez să fac câțiva pași spre el, după care mă opresc la capătul mesei, unde, treptat, ceilalți profesori ridică ochii din bere, vin alb și vodca-tonic să proceseze apariția mea.

— Salut, zice Alex, un ton mai sus de-o șoaptă.

— Salut, răspund.

Aștept urmarea. Nu se întâmplă nimic.

— Cine-i prietena ta? întreabă o bătrână cu helancă maronie. Îmi dau seama că este Delallo înainte să-i văd numele ELHS pe ecusonul pe care încă îl poartă la gât.

— Este... Lui Alex îi piere glasul. Se ridică în picioare. Salut, repetă.

La masă, ceilalți schimbă priviri stingherite, își trag scaunele, își îndreaptă spatele în încercarea de a ne oferi puțină intimitate, ceea ce este imposibil în acest moment. Delallo, observ, stă cu urechea întinsă exact spre noi.

— Am trecut pe la școală, bolborosesc.

— Ah, face Alex. Bine.

— Aveam un plan. Îmi trec mâinile transpirate peste pantalonii portocalii de poliester evazați, dorindu-mi să nu mă fi îmbrăcat ca un con de semnalizare din trafic. Voiam să vin la școală, pentru că voiam să știi că dacă există un lucru pe lumea asta care să mă facă să mă întorc acolo, tu ești acela.

Își trece privirea iute, încă o dată, peste masa plină de profesori.

Până acum, monologul meu nu pare să-l liniștească. Se uită brusc la mine și apoi undeva în stânga mea.

— Da, știu că urăști locul acela, murmură.

— Da, spun. Am multe amintiri neplăcute de acolo și voiam să vin și doar să-ți spun că... m-aș duce oriunde cu tine, Alex.

— Poppy, zice, oftând și implorându-mă în același timp.

— Nu, stai, îl întrerup. Știu că am 50% șanse și o mare parte din mine nu vrea să îți spună restul, Alex, dar trebuie, așa că te rog, nu zice nimic încă dacă ai de gând să-mi frângi inima. Bine? Dă-mi voie să-ți spun înainte să-mi pierd curajul.

Întredeschide gura o secundă, iar ochii lui verzi-aurii sunt fluvii inundate de furtună, sălbatice și intempestive. Închide gura și încuviințează.

Cu senzația că sar în gol, incapabilă să văd în fața ochilor, continui:

— Îmi plăcea să scriu pe blog, îi spun. Îmi plăcea atât de mult și credeam că din pricină că-mi plăceau călătoriile – și îmi plac. Dar în ultimii ani s-a schimbat totul. Nu am fost fericită. Călătoriile au fost altfel.

Și poate că ai avut dreptate să zici că veneam la tine ca la un panaceu care mă vindeca de orice. Mă rog – o destinație plăcută, din care îmi luam dopamină și o nouă perspectivă. Pleacă ochii. Nu vrea să se uite la mine și simt că, deși el a spus-o primul, confirmarea mea îl torturează. M-am apucat de terapie, izbucnesc, încercând să nu mă opresc din vorbit. Și încercam să îmi dau seama de ce mă simt altfel acum și făceam liste cu diferențele dintre viața mea de atunci și de acum și nu era vorba doar despre tine. Adică, tu ești pe primul loc. Veneai în vacanțele acelea și pe urmă nu ai mai venit, dar asta nu a fost singura schimbare. Toate vacanțele în care am fost împreună, cea mai tare chestie legată de ele –

alta decât că făceam totul cu tine – erau oamenii. Ridică ochii, mijindu-i îngândurat. Îmi plăcea să cunosc oameni noi, îi explic. Îmi plăcea... să mă

simt conectată. Să mă simt interesantă. Am crescut aici foarte singuratică

și întotdeauna am simțit că dacă m-aș duce în altă parte, m-aș simți altfel.

Că voi găsi alți oameni ca mine.

— Știu asta, spune. Știu că nu-ți place aici, Poppy.