— Nu-mi plăcea, spun. Nu-mi plăcea, așa că am fugit. Și pentru că

Chicago nu a schimbat tot ce voiam, am plecat și de-acolo. Odată ce am început să călătoresc însă, lucrurile au început să se îndrepte. Am cunoscut oameni și – nu știu, fără bagajele trecutului sau frica de necunoscut, părea mult mai simplu să mă descarc în fața oamenilor.

Să-mi fac prieteni. Știu că sună penibil, dar toate acele întâlniri întâmplătoare pe care le-am avut m-au făcut să mă simt mai puțin singură. Ele m-au făcut să simt că sunt un om care poate fi îndrăgit. Și pe urmă m-am angajat la R + R și călătoriile au fost altfel. Oamenii erau alții.

Cunoșteam numai bucătari, manageri de hotel, oameni care voiau recenzii favorabile. Mergeam în locuri superbe, dar mă întorceam acasă

pustiită. Și acum îmi dau seama că asta se întâmpla pentru că nu mă

conectam cu nimeni.

— Mă bucur că ți-ai dat seama, spune Alex. Vreau să fii fericită.

— Dar uite care-i chestia, zic. Și dacă mi-aș da demisia și m-aș

reapuca serios de blog, dacă i-aș cunoaște pe toți acei Buck, Lita,

Mathilde din lume – tot nu aș fi fericită. Aveam nevoie de acei oameni pentru că mă simțeam singură. Aveam impresia că trebuie să alerg sute de mii de kilometri de aici ca să găsesc un loc al meu. Mi-am petrecut toată viața crezând că toți cei care nu-mi erau familie, care se apropiau prea mult, vedeau prea mult, nu mă vor vrea. Cele mai sigure erau momentele fortuite, iuți, cu străinii. Credeam că mai mult nu pot obține.

Și apoi, tu. Îmi tremură glasul periculos de tare. Îmi fac curaj și îmi îndrept umerii. Te iubesc atât de mult, încât am petrecut doisprezece ani ținându-te la distanță. M-am mutat. Am călătorit. M-am combinat cu alții. Vorbeam tot timpul despre Sarah, băga-mi-aș picioarele, pentru că

știam că erai îndrăgostit de ea și că era mai bine așa. Pentru că numai de tine nu suportam să fiu respinsă. Iar acum știu asta. Știu că nu călătoritul o să mă scoată din mocirla asta, nu un nou post și sigur nu întâlnirile întâmplătoare cu taximetriști. Toate astea, fiecare minut în parte, erau ca să fug de tine și nu mai vreau să fac asta. Te iubesc, Alex Nilsen. Chiar dacă nu-mi dai o șansă reală, o să te iubesc întotdeauna. Și mi-e frică să

mă mut la Linfield pentru că nu știu dacă mi-ar plăcea aici sau dacă m-aș

plictisi sau dacă mi-aș face prieteni noi și pentru că sunt îngrozită să dau peste oameni care m-au făcut să cred că nu contez și ei să decidă că au dreptate în privința mea. Vreau să rămân în New York, continui, îmi place acolo și cred că ți-ar plăcea și ție, dar m-ai întrebat la ce aș fi dispusă

să renunț pentru tine, iar acum știu răspunsul: la tot. Nu există lucru pe lumea asta pe care am construit-o în mintea mea la care nu sunt pregătită

să renunț ca să construiesc una nouă cu tine. Aș intra în East Linfield High – nu doar azi. Dacă vrei să rămâi aici, merg și la nenorocitele alea de meciuri de baschet cu tine. O să port tricouri pictate de mână cu numele jucătorilor – o să învăț numele jucătorilor! Nu le mai inventez! Merg la tatăl tău acasă și beau suc fără zahăr, și fac tot posibilul să nu înjur sau să

vorbesc despre viața noastră sexuală și o să stau cu nepoatele și cu nepoții în casa lui Betty – te ajut să dai jos tapetul! Urăsc să scot tapet! Nu reprezinți o vacanță și nu ești răspunsul la criza mea profesională, dar când sunt în criză, bolnavă sau tristă, ești singurul pe care-l vreau. Iar când sunt fericită, tu mă faci și mai fericită. Mai am multe de descoperit, dar un lucru știu sigur, oriunde ești tu, acolo îmi este locul. Nu o să mi-l găsesc niciodată singură cum mi-l găsesc cu tine. Indiferent ce simt acum, te vreau lângă mine. Alex, pentru mine tu ești acasă. Și cred că și eu

pentru tine.

Gâfâi când închei. Alex pare extrem de îngrijorat, dar altfel, nu pot interpreta ce mai simte. Nu zice nimic pe loc, iar liniștea – sau lipsa ei (Pink Floyd se aude în boxe și un crainic de sport bălmăjește la unul dintre televizoarele suspendate) – se întinde ca un covor, din ce în ce mai departe între noi, până simt că mă aflu de cealaltă parte a unui conac obscur cu podeaua lipicioasă de bere.

— Și încă ceva.

Scot telefonul din geanta, deschid o anumită fotografie și i-l întind.

Nu îl ia, doar se uită la imagine fără să atingă telefonul.

— Ce-i asta? întreabă încet.

— Asta, spun, este o plantă de casă pe care o țin în viață de când m-am întors din Palm Springs. Râde încetișor. Limba soacrei, spun. Și aparent e o plantă foarte greu de ucis. Probabil nici cu drujba nu aș izbuti s-o omor. Dar mai mult de-atât nu am ținut nimic în viață și voiam s-o vezi. Ca să știi. Vorbesc serios. Dă din cap fără să spună nimic și bag telefonul la loc, în geantă. Atât, spun, ușor buimacă. Asta este tot discursul. Acum poți vorbi.

Îi zvâcnește colțul gurii, dar zâmbetul nu persistă și, nici cât zâmbește, nu denotă veselie.

— Poppy...

Numele meu nu a sunat nicicând atât de lung și nefericit.

— Alex...

Își pune mâinile în șolduri. Se uită pieziș, ca și cum nu are la ce să se uite în afară de peretele cu gazon fals și o fotografie ștearsă a unui jucător de golf cu căciulă cu mot. Când se uită din nou la mine, are lacrimi în ochi, dar știu numaidecât că nu le va lăsa să curgă. Este genul de stăpânire de sine de care dă dovadă Alex Nilsen.

Ar putea muri de sete în deșert și, dacă primește un pahar cu apă de la cine nu-i place, dă din cap politicos și spune „nu, mulțumesc”.

Înghit ditamai nodul.

— Poți spune orice. Orice simți nevoia.

Expiră, se uită în pământ, se uită apoi o secundă la mine.

— Știi ce simt pentru tine, spune blajin, ca și cum, cu toate că

recunoaște, tot secret este.

— Da.

Îmi bubuie inima. Cred că știu. Cel puțin știam. Dar știu cât de mult l-am rănit pentru că am fost superficială. Nu pricep întru totul poate, dar abia încep să mă înțeleg pe mine, așa că nu mă surprinde prea tare.

De data asta, el înghite în sec și mușchii obrajilor îi dansează cu umbrele.

— Sincer, nu știu ce să spun, răspunde. M-ai îngrozit. Mintea mea merge așa repede cu tine, că nu are sens. Acum ne sărutăm și imediat mă

gândesc care vor fi numele nepoților noștri. Nu are sens. Adică uită-te la noi. Noi nu avem sens. Am știut asta dintotdeauna, Poppy.

Îmi îngheață inima, iar venele, de frig, pătrund în mijlocul ei.

Frângându-mi inima și pe mine totodată. Este rândul meu să-i spun pe nume implorând, ca o rugăciune.

— Alex. O spun repede. Nu înțeleg ce spui.

Își lasă ochii în pământ, ronțăindu-și buza inferioară.

— Nu vreau să renunți la nimic, spune. Vreau să avem un rost și nu avem, Poppy. Nu pot să stau și să mă uit cum se duce totul pe apa sâmbetei din nou.

Dau din cap afirmativ. Mult. Ca și cum accept asta întruna. Pentru că

așa simt: ca și cum toată viața va trebui să accept că Alex nu mă poate iubi cum îl iubesc eu.

— Bine, șoptesc. Nu zice nimic. Bine, repet.

Îmi iau ochii de la el când simt că-mi dau lacrimile. Nu vreau să fie nevoit să mă consoleze, nu de data asta. Mă întorc și mă duc țintă spre ușă, făcând efort să pun un picior în fața celuilalt, cu capul sus și umerii drepți.

Când ajung la ușă, nu mă pot abține. Mă uit peste umăr.