— Există un restaurant thailandez grozav chiar după colț de apartamentul meu, spune el. O să te duc într-o zi.
Mi-am lăsat din nou imaginația să zburde: Charlie în apartamentul meu, cu laptopul dinaintea lui, cu fața severă în timp ce citește pe canapeaua mea. Gheața ascunsă în colțurile geamului din spatele lui, fulgi de zăpadă care se topesc pe fereastră, luminițele de Crăciun înfășurate în jurul stâlpilor de iluminat de pe strada de jos, oamenii care trec cu sacoșe de cumpărături supradimensionate.
Mi-am permis să-mi imaginez că acest sentiment durează. Îmi imaginez o lume într-o lume făcută doar pentru Charlie și pentru mine, mutând zidurile de piatră înapoi cu câțiva metri ca să-l fac să încapă în
ele și să numi petrec fiecare secundă căutând fisuri.
„Asta înseamnă să visezi”, îmi spun.
Și apoi, pentru că trebuie să o fac – pentru că dacă cineva merită
onestitate, acela este Charlie – invit adevărul în față pentru a înlocui povestea. Eu lucrând douăsprezece ore pe zi, încercând să mă descarc de clienții mei, apoi să mă acomodez la un nou loc de muncă. Charlie epuizat de zile lungi la librărie, de weekenduri cu programări la fizioterapie cu tatăl lui, de ore întregi de căutat pe Google cum să repare chiuvetele care au scurgeri și să înlocuiască țiglele slăbite. Apeluri ratate.
SMS-uri fără răspuns care se adună. Răniți. Îndurerați. Plini de dor.
Vizite anulate pentru urgențe de serviciu sau de familie. Amândoi ne-am întins prea mult, inimile noastre încearcă să acopere prea multe state, tensiunea devine insuportabilă.
Pieptul mi se strânge atât de tare încât mă doare. Mi-a spus că cineva trebuie să se asigure că am ceea ce-mi trebuie mie, dar și el merită asta.
Inima îmi bate cu putere și îmi simt corpul de parcă ar fi pe punctul de a se dezmembra.
— Charlie.
Se lasă o tăcere lungă. Mărul lui Adam i se mișcă atunci când înghite. Vocea lui este doar o șoaptă răgușită.
— Știu. Dar nu o spune încă.
Nu ne uităm unul la celălalt. Dacă ne-am uita, am ști că acest joc prin care ne prefacem s-a terminat, așa că ne ținem unul de celălalt.
Relația la distanță a fost cel mai prost an din viața lui. A mea aproape că m-a distrus. Are dreptate că este diferit, că e vorba despre noi și noi ne înțelegem unul pe altul, dar tocmai de aceea nu pot să o fac.
— Acum o săptămână, spun eu, îmi plăcea de tine atât de mult încât aș fi vrut să încerc să fac să meargă treaba asta. Înghit nodul zimțat, de mărimea unui pumn, dar totuși vocea mea trebuie să răzbată ca să iasă.
Dar acum cred că s-ar putea să te iubesc prea mult ca să-ți fac așa ceva.
Sunt surprinsă să mă aud spunând asta. Nu pentru că nu eram conștientă de ceea ce simt, ci pentru că nu am fost niciodată prima persoană care să spună cuvântul cu I. Nici măcar lui Jakob.
— Nu trebuie să spui nimic, mă grăbesc să adaug.
Maxilarul lui se încordează pe tâmpla mea.
— Bineînțeles că te iubesc, Nora. Dacă te-aș iubi mai puțin, aș
încerca să te conving că ai putea fi fericită aici. Nu ai idee cât de mult îmi doresc să-ți fiu suficient.
— Charlie..., încep eu.
— Nu mă autovictimizez, îmi spune el încet la ureche. Doar că nu cred că așa funcționează lucrurile în viața reală.
— Dacă cineva ar putea fi de ajuns, spun, cred că tu ai fi acela.
Brațele lui se strâng în jurul meu, iar vocea îi scade până la o șoaptă
tandră.
— Mă bucur că am avut momentul nostru. Chiar dacă nu a durat atât de mult pe cât ne-am fi dorit.
Ochii îmi sunt atât de plini de lacrimi, încât ringul de dans se dizolvă
în dungi de culoare și lumină.
— Dar, răzbat în cele din urmă, cu ochii închiși, chiar a fost al naibii de perfect.
— O să-ți fie bine, Nora, îmi șoptește el pe tâmplă, iar mâinile i se relaxează. O să-ti fie mai mult decât bine.
Așa cum i-am cerut, nu există nici un la revedere.
Când cântecul se termină, el mă sărută pentru ultima dată pe obraz.
Ochii mi se închid.
Când îi deschid, a dispărut. Dar încă îl simt peste tot.
Eu sunt Heathcliff.
O iau spre marginea întunecată a pieței orașului și le trimit un mesaj lui Libby și Brendan, spunându-le că mă voi întâlni cu ei acasă.
— Pleci?
