— Într-adevăr, asta e nașpa.
— Dar este, de asemenea, și mișto, subliniez. Vei avea o casă mare și ferestre care să nu dea spre bătrânul ăla care nu poartă niciodată
pantaloni, vei avea o grădină și vei purta rochiile alea de prerie la suprapreț când organizezi petreceri cu aranjamente florale proaspete pe fiecare suprafață, copiii tăi vor sta până târziu să prindă licurici cu copiii
vecinilor, iar Brendan va învăța probabil să taie lemne, o să facă mușchi și o să te poarte în brațe ca într-un roman de dragoste.
— Și apoi o să vii tu în vizită, intervine Libby. Și o să stăm treze toată
noaptea vorbind. O să bem prea mult gin tonic și te voi convinge să cânți cu mine melodii ale lui Sheryl Crow la seara de karaoke de la Poppa Squat, vom merge la o fermă de brazi de Crăciun adevărată, nu doar la un cort pe o alee, o să vedem cu fetele Poveste din Philadelphia și ele vor spune: „Hei, mă înșel eu, sau Cary Grant e un fel de nemernic? De ce n-a rămas cu Jimmy Stewart?”
— Și va trebui să le spunem că unii oameni au pur și simplu gusturi proaste, sunt de acord solemn.
— Sau că, uneori, nu există unul, ci doi bărbați sexy care se luptă
pentru inima ta, iar tu trebuie să te învârți în cerc și să-l alegi pe unul la întâmplare, apoi să-l căsătorești pe celălalt cu colega lui de serviciu.
— Iubi? strigă Brendan din camion, făcând o grimasă de scuze.
Libby dă din cap în semn de înțelegere și ne despărțim, ținându-ne în continuare de mâini, de parcă ne-am pregăti să ne învârtim în cerc la viteză maximă și nu vrem ca inerția să ne despartă. Destul de corect, de fapt.
— Asta nu e o despărțire, spune ea.
— Bineînțeles că nu, spun eu. Nadine Winters nu-și amintește niciodată să spună bună ziua sau la revedere.
— De asemenea, suntem surori, spune ea. Suntem lipite una de cealaltă.
— Și asta.
Îmi dă drumul și se urcă în camion.
În timp ce se îndepărtează, ochii mi se umplu de lacrimi. Măcar am reușit să mă abțin până acum. Măcar mi-am câștigat dreptul să plâng.
Albul și portocaliul de pe camionul de mutări se topesc în zare până
când parcă ar fi o acuarelă care a fost lăsată în ploaie, iar familia mea se dezintegrează în dungi colorate. Mă uit cum urma lor se micșorează din ce în ce. O stradă.
Apoi două. Apoi trei. Apoi mă întorc, iar ei dispar și mă simt ca și cum aș fi o placă de beton care tocmai a fost spartă în două, doar pentru a realiza că interiorul meu nu s-a întărit niciodată.
Sunt terci.
Plâng tare acum. Nu suspin elegant. Plâng cu hohote urâte și gâfâitoare. Oamenii trec pe lângă mine pe trotuar. Unii se îndepărtează.
Alții mă privesc cu simpatie. Când trece o femeie cam de vârsta mea, îmi întinde un șervețel fără ca măcar să-și încetinească pasul, iar eu îl strâng ca pe o pătură de bebeluș, incapabilă să fac altceva decât să plâng mai tare și să râd, cu abdomenul tresărindu-mi nervos.
E așa cum spunea mama: nu ești un adevărat newyorkez până când nu ești dispus să-ți exprimi emoțiile în mod deschis, și abia acum, după
ce am luat decizia fermă de a rămâne, am trecut acest ultim prag.
Mă las pe pragul lui Libby – fostul ei prag – râzând și plângând atât de isteric încât nu mai pot distinge una de alta. Abia când telefonul începe să sune reușesc să mă stăpânesc cât de cât.
Îmi trag nasul, înghițindu-mi o parte din lacrimi, în timp ce îmi eliberez telefonul din buzunar și citesc ecranul.
— Libby? răspund. Este totul în regulă?
— Care-i treaba? spune ea.
— Nici o treabă. Îmi șterg ochii cu dosul palmelor. Tu?
— Nu mare brânză, oftează ea. Mi-a fost doar dor de tine. M-am gândit să te sun și să-ți zic salut.
Căldura îmi umple pieptul. Mi se strecoară în degetele de la mâini și de la picioare, până când este atât de multă încât mă doare. Sunt prea plină. Nimeni nu ar trebui să aibă atâta iubire în corp într-un singur moment.
— Cum arată New Yorkul acum? întreabă ea.
Au plecat de opt minute.
— S-a lipit piciorul lui Brendan de pedala de accelerație sau ceva de genul ăsta?
— Spune-mi, spune ea. Vreau să te aud pe tine descriindu-l.
Mă uit la forfota din jurul meu, la copacii care își arată primii stropi de roșu și galben pe frunze. Un bărbat descarcă lăzi de fructe la magazinul de peste drum. O doamnă în vârstă cu părul negru precum cerneala sub o pălărie albă de cowboy acoperită cu strasuri, scotocind printre DVD-urile de vânzare de pe masa pliantă a unui tip. (Eu și Libby am aruncat o privire înainte de a ne despărți și ne-am dat seama că
optzeci și cinci la sută din colecție era cu filme cu Keanu Reeves, ceea ce ridică întrebarea: oare acest om și Keanu Reeves au avut vreo despărțire
dramatică?).
Simt mirosul de kebab gătit pe stradă, în depărtare se aud claxoane, iar o femeie care poate fi sau nu o actriță pe care am văzut-o în Lege și ordine trece grăbită, cu ochelari de soare uriași, plimbând un micuț
