Boston terrier care saltă vesel.
— Ei bine? spune Libby.
Are aerul de acasă.
— Tot la fel, nimic schimbat.
— Știam eu.
O aud zâmbind.
A vrut să merg cu ea, dar e fericită că am obținut ceea ce îmi doresc.
Am vrut ca ea să rămână, dar sper să găsească tot ceea ce caută și chiar mai mult.
Poate că dragostea nu ar trebui să fie construită pe o fundație de compromisuri, dar probabil că nici nu poate exista fără ele.
Nu genul acela de compromisuri care forțează doi oameni în forme în care nu se potrivesc, ci genul care le slăbește strânsoarea, care le lasă
mereu loc să crească.
Compromisuri care spun: în inima mea va exista mereu un spațiu cu forma ta, iar dacă forma ta se va schimba, mă voi adapta.
Oriunde am merge, dragostea noastră se va întinde pentru a ne îmbrățișa, iar asta mă face să simt că... totul va fi bine.
CAPITOLUL 37
Pe data de 12 decembrie la ora unsprezece și douăzeci, mă îndrept spre Freeman Books.
Este singura zi din an pe care mi-am luat-o întotdeauna liberă la agenție și, de îndată ce am început la editura Loggia, am cerut și acolo să
am zi liberă atunci.
Curba de învățare este brutală, dar după atâția ani în care am știut exact cum să-mi fac treaba, provocarea este entuziasmantă. Trec prin fiecare dintre manuscrisele autorilor pe care i-am moștenit, ca un arheolog la un sit de săpături nou-descoperit.
Este posibil să fii un fanatic al redactării cărților? Dacă da, asta sunt eu.
Era cât pe ce să nu mă bucur că lipsesc azi de la serviciu, dar dacă tot nu voi fi la birou, măcar voi fi înconjurată de cuvinte.
Merg pe jos fără să mă grăbesc, bucurându-mă de o rază de soare surpriză care topește zăpada pe trotuar, iar căldura slabă se infiltrează în haina mea preferată cu model herringbone. La restaurantul unde lucra mama, îmi cumpăr o cafea și o brioșă. A trecut mult timp de când nu m-a mai recunoscut nimeni aici, dar sunt destul de sigură că lucrează aceeași casieră care ne-a taxat pe Libby și pe mine pe 12 decembrie anul trecut, iar asta e suficient pentru a mă umple de un plăcut sentiment de apartenență.
Apoi simt o durere ascuțită, ca și cum m-aș fi atins de partea rănită a inimii mele: „Charlie ar trebui să fie aici”. Nu evit să mă gândesc la el, așa cum făceam cu Jakob. Chiar dacă mă doare, atunci când gândul îmi străbate mintea, e ca și cum mi-aș aminti de o carte preferată. Una care te-a lăsat eviscerată, desigur, dar una care te-a și schimbat pentru totdeauna.
Trec pe lângă o florărie cu un cort de plastic încălzit în jurul fațadei și mă aplec să cumpăr un buchet de flori dintre care unele au petale de un roșu intens, altele frunze verzi argintii și flori mici și albe. Nu mă
pricep la tipurile de flori, dar acestea trebuie să fie rezistente ca să
înflorească iarna, iar eu le respect pentru asta.
La unsprezece și patruzeci și cinci, sunt încă la două străzi distanță, iar telefonul meu vibrează în buzunarul hainei. Mutând buchetul sub
braț, cotrobăi prin buzunar, apoi îmi smulg mănușa cu dinții ca să
deblochez telefonul și să citesc mesajul lui Libby.
La mulți ani! scrie, ca și cum i-ar trimite textul direct mamei.
La mulți ani, îi scriu înapoi, cu o înțepătură în piept. E greu să fim departe una de alta astăzi. E prima dată când trebuie să fac asta fără ea.
FaceTime mai târziu? scrie ea.
Bineînțeles, spun eu.
Tastează un minut, în timp ce eu mă grăbesc să traversez ultimul bloc. Ai primit cadoul meu?
De când ne facem cadouri de ziua mamei? scriu eu.
De când suntem departe una de alta în ziua asta, spune ea.
Ei bine, eu nu ți-am luat nimic.
E firesc, spune ea. Poți să-mi rămâi datoare. Dar tu nu ți-ai primit cadoul încă?
Nu, scriu eu. Am ieșit.
Ah, spune ea. Ești deja la Freeman's?
În aproximativ trei secunde ajung. Deschid ușa cu umărul și pășesc în căldura familiară și prăfuită.
