Te las, spune ea. Dar trimite-mi o poză când ajunge cadoul, bine?
Îi răspund cu un deget în sus și o inimă, apoi îmi las telefonul și mănușile în buzunare, ca să am mâinile libere pentru a căuta printre cărți.
Mă îndrept direct spre rafturile cu romane de dragoste. Anul acesta, voi cumpăra două exemplare din ce voi alege și îi voi trimite unul lui Libby. Sau, și mai bine, îl voi lua cu mine când o voi vizita de sărbători și la nașterea Numărului Trei.
În timp ce mă plimb și privesc sutele de cotoare imaculate, timpul se derulează în jurul meu cu încetinitorul. Nu trebuie să merg nicăieri. Nu am nimic de făcut.
Parcurg rezumatele și citatele de pe coperți, răsfoind unele dintre ultimele pagini și lăsându-le pe altele necitite.
Din nou și din nou, întreb: „Ce zici de asta, mamă? Ți-ar plăcea asta?”
Și apoi: „Mie mi-ar plăcea asta?” Pentru că și asta contează.
Ori de câte ori sunt în fața unui rând de cărți, parcă aud râsul zgomotos al mamei, simt mirosul ei cald de lavandă. O dată, eu și Libby eram atât de absorbite de activitățile noastre din ziua de 12 decembrie,
încât, timp de vreo zece minute, nu l-am observat pe bărbatul în trenci de lângă noi care făcea tot posibilul să-și expună părțile intime.
(Când s-a întâmplat acest lucru, și am observat în sfârșit, m-am auzit spunând calm, dezinteresat – cu o carte încă în mână – „Nu”. Privirea de pe fața lui mi-a dat cel mai mare impuls de putere pe care l-am avut până
acum, iar eu și Libby am râs săptămâni întregi de ceea ce altfel ar fi putut fi o experiență destul de traumatizantă.)
Așa că, deși sunt conștientă că mai sunt câteva persoane care se învârt în jurul meu la periferia câmpului vizual, nu recunosc exact pe nici una dintre ele până când nu întind mâna după romanul Bădăranul al lui January Andrews, doar pentru a vedea că și altcineva întinde mâna spre el în același moment.
Cei mai mulți oameni, cred, ar mormăi: „Îmi pare rău!” Dar mie îmi iese un „Ah!”
Nici unul dintre noi nu dă drumul cărții – tipic orășenilor – și mă
învârt spre rivalul meu, fără să vreau să dau înapoi.
Inima mi se oprește.
Bine, sunt sigură că nu se oprește, de fapt. Sunt încă în viață.
Dar asta e, îmi dau seama, la asta se referă toate acele mii de scriitori care au încercat să descrie senzația de a-ți urma ani de zile traseul vieții doar pentru a te lovi de ceva care o schimbă pentru totdeauna.
Felul în care te străbate senzația, de la centru spre exterior. Cum o simți în gură și în degetele de la picioare deodată, o duzină de mici explozii.
Și apoi o desfășurare de căldură de la claviculă la coaste, la coapse, la palme, ca și cum doar văzându-l ar fi declanșat deschiderea unui fel de crisalidă.
Corpul meu a trecut de la iarnă la primăvară, cu toții ghioceii care se ridică prin zăpadă. Primăvara, vie și trează în sângele meu.
— Stephens, spune Charlie încet, ca o înjurătură, sau ca o rugăciune, sau ca o mantra.
— Ce faci aici? șoptesc.
— Nu sunt sigur cu ce răspuns să încep.
— Libby. Realizarea se înalță prin mine. Tu ești darul meu?
Colțurile gurii i se ridică, tachinându-mă, dar privirea îi rămâne blândă, aproape ezitantă.
— Într-un fel.
— În ce fel?
— Goode Books, spune el cu grijă, are o nouă conducere.
Îmi scutur capul, încercând să limpezesc ceața.
— A venit sora ta?
El scutură din cap.
— Nu. Sora ta.
Gura mi se deschide, dar nu iese nici un sunet. Când o închid din nou, lacrimile îmi întunecă ochii.
— Nu înțeleg.
Dar o parte din mine înțelege. Sau vreau eu să cred că înțeleg.
Am speranță. Și această speranță se înregistrează ca un nod de ațe de aur, strălucitoare, prea încâlcite pentru a putea fi înțelese.
Charlie strecoară înapoi pe raft cartea pe care am apucat-o amândoi, apoi se apropie și îmi ia mâinile într-ale lui.
— Acum trei săptămâni, spune el, eram la magazin când au apărut membrii familiei noastre.
— Familiei noastre? repet.
