Nu numai că scot un țipăt surprins, ci îmi arunc și poșeta. Se izbește de un ghiveci.
— Nu am vrut să te sperii.
Clint Lastra stă pe o bancă, cu cadrul de mers lângă el, în timp ce câteva molii rătăcite se învârt pe deasupra lui.
Îmi recuperez poșeta, ștergându-mă la ochi cât de discret pot.
— Mâine am un zbor devreme.
El dă din cap.
— Nici pe mine nu m-ar deranja să mă culc, dar Sal nu mă scapă din ochi. Îmi aruncă o privire ironică. E greu să îmbătrânești. Toată lumea te tratează din nou ca pe un copil.
— Aș fi dat orice să o văd pe mama îmbătrânind.
Vorbele mi-au ieșit din gură înainte să-mi dau seama că nu era doar o notiță în mintea mea.
— Ai dreptate, spune Clint. Sunt norocos. Totuși, nu mă pot abține să nu simt că îl dezamăgesc.
Mi se ridică sprâncenele.
— Pe cine? Pe Charlie?
Colțul gurii lui se lasă în jos.
— Nu trebuia să fie așa. Nu trebuia să fie aici.
Ezit, întrebându-mă pentru o clipă cât de multe pot să spun, sau chiar dacă ar trebui să spun ceva.
Abia dacă am schimbat două vorbe cu Clint în săptămânile în care am fost aici.
— Poate că nu, spun cu tărie. Dar pentru el înseamnă mult să
reușească să fie aici pentru tine. Este important pentru el.
Clint se uită melancolic spre mulțimea de pe ringul de dans, acolo unde eu și Charlie stăteam împreună cu câteva clipe în urmă.
— N-o să fie fericit.
Nu sunt sigură că este atât de simplu. Nu e ca și cum n-aș fi fericită
dacă aș rămâne aici cu Libby. Mai degrabă m-aș simți ca și cum aș
împrumuta blugii cuiva. Sau ca și cum aș lua o pauză de la propria mea viață, ca și cum aceasta ar fi o perioadă în care m-aș fi abătut pentru o vreme de la propriul meu drum.
Am mai făcut asta și nu am avut niciodată regrete, nu tocmai.
Întotdeauna au existat lucruri pentru care să fiu recunoscătoare.
Asta e viața. Întotdeauna iei decizii, o iei pe căi care te îndepărtează
de restul înainte de a vedea unde se termină. Poate de aceea noi, ca specie, iubim atât de mult poveștile. Toate acele șanse de a o lua de la capăt, oportunități de a trăi viețile pe care nu le vom avea niciodată.
— El vrea să fie aici pentru tine și pentru Sally, spun eu. Se străduiește din greu să fie ceea ce crede el că aveți voi nevoie să fie.
Tipul de treabă care este în mod evident Clint Lastra se șterge pe obraz. Mâinile îi tremură puțin când și le lasă pe picior.
— Întotdeauna a fost special, spune Clint. Ca și mama lui. Dar uneori... ei bine, cred că lui Sally i-a plăcut întotdeauna să iasă puțin în evidență. Gura i se strâmbă. Cred că fiul meu și-a petrecut cea mai mare parte a vieții simțindu-se singur. Clint se uită pieziș la mine,
evaluându-mă, aceeași senzație de raze X pe care fiul lui se pricepe atât de bine să o evoce. A fost diferit în ultimele câteva săptămâni. Clint râde ca pentru sine. Știi, obișnuiam să încerc să citesc o carte pe lună cu el. Am făcut asta în tot liceul și în facultate. Îi ceream recomandări – ultimul lucru pe care îl citise și îi plăcuse, ca să avem mereu ceva de discutat, care să conteze pentru el. Avea probabil paisprezece ani când am citit prima dată una dintre cărțile lui și m-am gândit: „La naiba! Puștiul ăsta m-a depășit”.
Când încerc să-l contrazic, Clint ridică o mână.
— Nu vreau să spun asta într-un mod autoironic. Sunt un om destul de inteligent, în felul meu. Dar sunt uimit de fiul meu. L-aș putea asculta pe puștiul ăla vorbind mult mai mult decât i-ar plăcea lui vreodată să
vorbească, despre aproape orice. Prima dată când eu și Sal l-am vizitat la New York, totul a avut un sens perfect. Era ca și cum ar fi trăit la jumătate de volum până în acel moment. Nu asta își dorește un părinte pentru copilul său.
Jumătate de volum.
— A fost diferit în ultimele săptămâni. În crisparea gurii lui, văd nuanțe ale fiului său, biologic sau nu. S-a simțit mai bine. Mai mult ca el însuși.
Și eu am fost diferită.
Mă întreb dacă nu cumva am trăit și eu la jumătate de volum până
acum. Cu agenția. Cu întâlnirile. M-am înghesuit într-o formă care mi s-a părut robustă și sigură în loc să fie corectă.
— Știi, spun cu prudență, fără să vreau să-l demasc pe Charlie în vreun fel, dar și simțind nevoia să-l apăr, cumva, să nu aleg politețea sau simpatia sau câștigarea cuiva de partea mea în detrimentul lui, poate că
