— Așa este, dar chiar și atunci, a spus categoric că i-ar plăcea să vadă
viitoarele tale proiecte.
O pauză lungă.
— Dar nu ai lucrat niciodată cu el. Adică nu știi care sunt gusturile lui editoriale.
— Dusty, e îndrăgostit de aceste pagini. Vorbesc serios. Și dacă ne uităm la celelalte titluri pe care le-a redactat... Cred că Frigida are sens pentru el.
Ea oftează.
— Nu prea pot să spun nu, nu-i așa? Adică, nu fără să par dificilă.
— Uite ce e, spun eu. Am mai amânat acest termen și dacă va trebui să o facem din nou, o vom face. Dar cred că, din punct de vedere al oportunității, odată cu premiera filmului O dată-n viață, lansarea asta nu putea fi poziționată mai bine de atât. Iar eu voi fi acolo la fiecare pas. Voi interveni – voi face tot ce trebuie să fac pentru a mă asigura că ești mulțumită de cum va ieși această carte. Asta este ceea ce contează cel mai mult.
— Asta mai voiam să spun, adaugă ea. Cu O dată-n viață, am avut mai mult timp. Aveam notițele tale înainte de a vinde cartea și... Totul se întâmplă atât de repede și știam că, lucrând cu Sharon, putem face să
funcționeze, dar... Simt oarecum că intru în panică.
— Dacă vrei notițele mele, îți voi da notițe, promit. Le putem corela cu cele ale lui Charlie, așa că vei avea două perechi de ochi care să se uite
pe manuscris. Orice ai nevoie pot să rezolv, Dusty, bine?
Respiră adânc.
— Pot să mă gândesc la asta? Doar o zi sau două?
— Bineînțeles, spun eu. Nu te grăbi.
Dacă trebuie să-l treacă transpirațiile pe Charlie Lastra, eu nu mă
plâng.
Patru dintre clienții mei au decis să aibă crize de nervi simultane, din diverse motive, de la redactări cu exces de zel până la planurile de marketing lipsite de strălucire. Alți doi mi-au trimis manuscrise surpriză, la doar câteva săptămâni după ce am citit ultimele lor cărți.
Fac tot ce pot pentru a-mi onora promisiunea făcută lui Libby – de a fi pe deplin prezentă când sunt cu ea după ora cinci în fiecare zi – dar asta înseamnă că abia dacă ies la aer în timpul zilei de lucru.
Oricât de diferite am fi, eu și sora mea suntem amândouă victime ale rutinei și intrăm în ritm aproape imediat.
Ea se trezește prima, face duș, apoi citește pe terasă cu o ceașcă
aburindă de cafea decofeinizată. Eu mă trezesc și alerg până când abia mai pot respira, fac un duș fierbinte și mă întâlnesc cu ea la micul-dejun în timp ce pregătește chiftele de cartofi, clătite cu ricotta sau quiche cu legume. Următoarele cincisprezece minute sunt dedicate unei descrieri detaliate a viselor lui Libby (macabre, tulburătoare, erotice sau toate trei la un loc). După aceea, ne întâlnim pe FaceTime cu Bea și Tala acasă la mama lui Brendan, timp în care Bea își povestește visele, iar Tala aleargă
de colo-colo, răsturnând aproape totul și strigă: „Uite, Nono! Sunt un dinozaur!”
De acolo, mă îndrept spre Goode Books, lăsând-o pe Libby să-l sune pe Brendan și să facă orice altceva dorește în timpul prețiosului ei timp liber petrecut în singurătate.
Eu și Charlie schimbăm amabilități tăioase, îi plătesc o cafea și apoi mă instalez la locul meu în cafenea, unde refuz să-i dau satisfacția de a mă uita în direcția lui, oricât de des îi simt ochii asupra mea.
Deja în a treia dimineață, mă așteaptă cu cafeaua lângă casă.
— Ce surpriză! spune el. Ai venit la opt și cincizeci și doi, la fel ca ieri și alaltăieri.
Iau cafeaua și ignor împunsătura.
— Apropo, Dusty îmi dă răspunsul în seara asta, spun. O cafea
gratis nu va schimba nimic.
Își coboară vocea și se apleacă peste tejghea.
— Pentru că speri la un cec uriaș?
— Nu, spun eu. Poate fi un cec de mărime normală, doar că are nevoie de multe zerouri.
— Când îmi doresc ceva, Nora, spune el, nu renunț ușor.
La exterior, nu par afectată. În interior, inima mi se zbate aproape de claviculă din cauza apropierii lui sau a vocii lui sau poate a ceea ce tocmai a spus. Telefonul îmi bâzâie și primesc un e-mail, iar eu mă uit, recunoscătoare pentru că îmi distrage atenția. Până când am văzut mesajul de la Dusty: Mă bag.
Mă împotrivesc impulsului de a-mi drege glasul și îl privesc cu răceală în ochi.
— Se pare că poți să uiți de cec. Vei avea paginile până la sfârșitul săptămânii.
Ochii lui Charlie sclipesc cu o emoție la limita răutății.
— Nu te arăta atât de victorios, îi spun. Mi-a cerut să mă implic la fiecare pas. Redactările tale trec pe la mine.
— Asta ar trebui să mă sperie?
