— Ar trebui. Sunt înfricoșătoare.
Se apleacă în față peste birou, cu bicepșii încordați, cu gura bosumflată, senzuală.
— Nu cu bretonul ăla. Ești extrem de abordabilă.
În cele mai multe zile nu o văd pe Libby decât după serviciu. Uneori mă întorc chiar înaintea ei la cabană, iar ea își păzește timpul petrecut singură cu atâta gelozie încât, de fiecare dată când o întreb cum și-a petrecut cele nouă ore, îmi dă un răspuns din ce în ce mai ridicol (droguri tari; aventură toridă cu un vânzător ambulant de aspiratoare; a început să facă
actele pentru a se alătura unui cult). Vineri, însă, mi se alătură în jurul prânzului cu sendvișuri vegetale de la Mug + Shot, care sunt aproximativ optzeci la sută varză kale. Cu gura plină, spune:
— Sendvișul ăsta are un gust extrem de natural.
— Tocmai am luat o mușcătură de țărână pură, spun eu.
— Ce noroc pe tine! spune Libby. Eu tot n-am trecut de kale.
După ce mâncăm, mă întorc la muncă, iar Libby își îndreaptă atenția spre un roman al lui Mhairi McFarlane, icnind și râzând atât de regulat și
de tare că, în cele din urmă, vocea aspră a lui Charlie strigă din cealaltă
cameră:
— Poți să vorbești mai încet? De fiecare dată când icnești așa, aproape că-mi provoci un atac de cord.
— Ei bine, scaunele tale de la cafenea îmi provoacă hemoroizi, așa că
aș spune că suntem chit, răspunde Libby.
Un minut mai târziu, Charlie apare și ne aruncă două perne de catifea.
— Maiestățile Voastre, spune el, încruntat/bosumflat înainte de a se întoarce la postul său.
Ochii lui Libby se luminează și se apleacă spre mine pentru a-mi șopti tare, ca pe scenă.
— Tocmai ne-a adus perne pentru fund?
— Cred că da, confirm.
— Contele von Lastra are o inimă care bate, spune ea.
— Te aud, strigă el.
— Morții vii au simțurile foarte dezvoltate, îi spun lui Libby.
De-a lungul săptămânii, cearcănele de la ochii lui Libby s-au estompat, îi revine culoarea și obrajii se umflă atât de repede încât parcă
acele luni de tensiune au fost un vis.
În contrast direct, în fiecare zi se întunecă cearcănele de sub ochii lui Charlie. Cred că și el are probleme cu somnul – eu încă nu am reușit să
adorm în cabana noastră tăcută și întunecată ca smoala înainte de ora trei dimineața și, în majoritatea nopților, mă trezesc cel puțin o dată brusc, cu inima bătându-mi rapid și pielea rece.
La ora cinci fix, îmi închid laptopul, Libby își pune cartea deoparte și plecăm.
Preocupările mele cu privire la faptul că va fi dezamăgită de Sunshine Falls au fost în mare parte nefondate. Libby este mai mult sau mai puțin mulțumită să se plimbe, intrând în magazine mucegăite de antichități sau oprindu-se să urmărească un curs de kickboxing pentru seniori, impresionant de brutal, în piața orașului.
Din când în când, trecem pe lângă o pancartă care proclamă că este locul unde s-a petrecut o scenă crucială din O dată-n viață. Nu contează că
trei clădiri diferite pretind a fi locul unde se afla farmacia, inclusiv un spațiu gol pe ale cărui geamuri sunt lipite afișe pe care scrie ÎNCHIRIAȚI
FARMACIA DIN ROMANUL DE SUCCES O DATĂ-N VIATĂ/ LOCAȚIE
PRIMA!
— Nu am mai auzit pe nimeni spunând „prima” din anii ’80, spune Libby.
— Tu nici nu erai pe lume în anii ’80, îi atrag atenția.
— Exact.
Înapoi la cabană, pregătește o cină mare: porumb dulce de vară și salată cremoasă de cartofi cu arpagic crocant, o salată cu pepene verde ras și susan prăjit și burgeri de tempeh la grătar pe brioșe sărate, cu felii groase de roșii și ceapă roșie, toate acoperite cu avocado. Tai tot ce-mi spune ea, apoi o privesc cum le toacă din nou după bunul ei plac. Este o răsturnare ciudată de situație să văd lucrurile pe care surioara mea mai mică le stăpânește și pe care eu nu am apucat să le fac. Mă face să mă
simt mândră, dar și tristă. Poate că așa se simt părinții când copiii lor cresc, ca și cum o parte din ei a devenit fundamental necunoscută.
— Îți amintești când voiai să te faci chef? o întreb într-o seară, în timp ce tocam busuioc și roșii pentru o pizza pe care o pregătea.
Ea scoate un „hm” nehotărât care ar putea însemna „desigur”, dar la fel de ușor și faptul că nu-i vine în minte.
Întotdeauna a fost atât de inteligentă, atât de creativă! Ar fi putut să
