facă orice și știu că îi place să fie mamă, dar pot înțelege și de ce avea nevoie atât de mult de asta, de șansa de a fi singură înainte să aibă iarăși un nou-născut lipit de șold.
Ca în fiecare seară de până acum, luăm cina pe terasă, iar după ce spălăm vasele și punem totul deoparte, căutăm prin casă lada cu jocuri de societate și jucăm domino pe terasă, la lumina șiragului de beculețe.
Puțin după ora zece, Libby se duce la culcare, iar eu mă întorc la masa din bucătărie pentru a căuta pe internet anunțuri de apartamente.
În curând, trebuie să mă confrunt cu internetul slab și să renunț, dar nu sunt nici pe departe obosită, așa că îmi bag picioarele în saboții Crocs ai lui Libby și mă plimb pe pajiștea din fața cabanei. Lumina lunii și stelele sunt suficient de strălucitoare pentru a face ca iarba să devină argintie, umiditatea menține căldura zilei, iar mirosul dulce de iarbă se simte puternic în aer.
Este neliniștitor să te simți atât de singur, la fel ca atunci când privești oceanul noaptea sau urmărești cum se formează norii de furtună.
În New York, este imposibil să scapi de sentimentul că ești o singură
persoană printre milioane, ca și cum cu toții ar fi terminațiile nervoase ale unui organism vast. Aici, este ușor să te simți ca și cum ai fi ultima persoană de pe pământ. În jurul orei 1, mă urc în pat și privesc în tavan timp de o oră sau două înainte de a adormi.
Sâmbătă dimineață, ne urmăm programul obișnuit, dar când intru în librărie, ceva nu e în regulă.
— Bună ziua!
Femeia micuță din spatele casei de marcat zâmbește în timp ce se ridică în picioare, iar dinspre ea adie un miros de iasomie și de iarbă.
— Vă pot ajuta cu ceva?
Arată ca o femeie care și-a petrecut viața afară, cu pielea măslinie permanent pistruiată, cu mânecile cămășii de blugi suflecate pe antebrațele delicate. Părul aspru și negru îi cade până la umeri, are o față
drăguță și rotundă și ochi negri care se încrețesc la cozi în ton cu zâmbetul. Șanțul de sub buză este un indiciu.
Sally Goode, proprietara cabanei noastre. Mama lui Charlie.
— Hm, spun, sperând că zâmbetul meu este natural. Urăsc când trebuie să mă gândesc la ce expresii afișează fața mea, mai ales că nu sunt niciodată convinsă că traduce exact ce simt. Nu aveam de gând să stau mult timp, doar o oră sau două pentru a mai lucra la câteva e-mailuri înainte de a mă întâlni cu Libby la prânz, dar acum mă simt vinovată că
folosesc Wi Fi-ul gratuit.
Iau prima carte pe care o văd, Marea familie Marconi, una dintre acele cărți destinate să fie aruncate prin cameră de sora mea, apoi ridicate de mine. Spre deosebire de Libby, mie mi-a plăcut atât de mult ultima pagină încât am citit-o de peste zece ori înainte de a o întoarce la prima pagină.
— Doar asta!
— Fiul meu a redactat-o pe asta, spune cu mândrie Sally Goode. Cu asta se ocupă.
— Aha.
Cineva să-mi aducă un trofeu pentru vorbit în public, sunt pe val maxim. Faptul că am vorbit doar cu Libby și Charlie timp de o săptămână mi-a diminuat clar capacitatea de a mă transforma în Nora cea profesionistă.
Sally îmi spune suma totală, iar când îi înmânez cardul, ochii ei alunecă pe el.
— Mă gândeam că tu ești! Nu se întâmplă des să nu recunosc pe cineva aici. Eu sunt Sally – stai în cabana mea.
— O, uau, bună! spun, sperând încă o dată că mă prezint ca o ființă
umană, crescută de alte ființe umane. Mă bucur să te cunosc.
— Și eu... Cum te simți acolo? Vrei o pungă pentru carte?
Scutur din cap și iau cartea și cardul.
— Minunat! Grozav.
— Este, nu-i așa? spune ea. A fost în familia mea de când există acest magazin. Patru generații. Dacă nu am fi avut copii, am fi locuit acolo pentru totdeauna. O mulțime de amintiri fericite.
— Vreo fantomă? întreb.
— Nu, din câte am văzut eu, dar dacă întâlnești vreuna, spune-i că
Sally o salută. Și să nu-mi sperie oaspeții. Mângâie tejgheaua. Fetelor, aveți nevoie de ceva la cabană? De lemne de foc? Țepușe pentru prăjirea bezelelor? Îl voi trimite pe fiul meu cu niște lemne, pentru orice eventualitate.
O, Doamne!
— E în regulă.
— Oricum nu are nimic de făcut.
Cu excepția celor două slujbe cu normă întreagă, dintre care pe una tocmai a menționat-o.
— Nu este necesar, insist.
Apoi insistă ea, spunând textual:
— Insist.
— Ei bine, spun, mulțumesc.
