— Cred că ar trebui să caut pe Google ce este un Tar Heel în prealabil, spun eu.
Un zâmbet îi apare pe față. Dacă zâmbetul mamei era ca o primăvară, al lui Libby era ca o zi de vară.
— În nici un caz. Asta e ceea ce numim un subiect de conversație, conchide ea.
Libby (care se dădea drept mine) nu i-a spus lui Blake unde stăm, în schimb i-a sugerat să mă întâlnesc cu el (în secret, să ne întâlnim noi) la Poppa Squat în jurul orei șapte. În rochia ei vaporoasă, cu părul perfect ciufulit și cu luciu roz pe buze, ai crede că are ceva mai bun de făcut decât să bea o apă minerală cu lămâie în timp ce mă privește de peste bar, dar pare perfect entuziasmată de noaptea dezamăgitoare care o așteaptă.
În mod normal, aș ajunge mai devreme la o întâlnire, dar lucrăm după calendarul lui Libby și astfel ajungem cu zece minute întârziere. În fața ușii de la intrare, mă ia de cot.
— Ar trebui să intrăm separat. Ca să nu știe că suntem împreună.
— Corect, spun eu. Așa va fi mai ușor să îl doborâm și să îi golim buzunarele. Care ar trebui să fie semnalul nostru?
Ea își dă ochii peste cap.
— Voi intra eu prima. Îl voi cerceta și mă voi asigura că nu poartă o sabie, că nu poartă o vestă cu dungi sau că nu face trucuri magice pentru străini.
— Practic, că nu este nici unul dintre cei patru călăreți ai apocalipsei.
— Îți voi trimite un mesaj când e sigur să intri.
La patruzeci de secunde după ce se strecoară înăuntru, îmi trimite un semn cu degetul mare în sus, iar eu o urmez.
Este mai cald în Poppa Squat decât afară, probabil pentru că este plin de lume.
Mulțimea amețită de băutură cântă „Sweet Home Alabama” în jurul și pe scena de karaoke din spatele sălii, iar întregul local miroase a transpirație și a bere vărsată.
Blake, în vârstă de 36 de ani, stă la prima masă, cu fața spre ușă și cu mâinile încrucișate, de parcă ar fi venit cu Ruth de la Resurse Umane să
mă concedieze.
Îi întind o mână.
— Blake?
El nu se ridică.
— Nora?
— Da.
— Arăți altfel decât în fotografie, răspunde el.
— Tunsoarea, spun eu, luându-mi locul, cu mâna încă întinsă.
— Nu ai spus în profilul tău cât de înaltă ești, spune el.
Asta vine din partea unui bărbat care s-a prezentat ca având 1,85
metri, dar care nu poate fi mai înalt de 1,75 metri decât dacă poartă
catalige sub această masă.
Deci, cel puțin întâlnirile în Sunshine Falls sunt exact la fel ca în New York.
— Nici nu m-am gândit că ar putea conta.
— Cât de înaltă ești? întreabă Blake.
— Hm, trag de timp, sperând că asta îi va da răgaz să regândească
strategia primei întâlniri. Nu am avut noroc. Un metru și optzeci.
— Ești model?
Spune asta cu speranță, ca și cum răspunsul corect ar putea scuza o multitudine de păcate legate de înălțime.
Există, bineînțeles, concepția greșită că bărbații heterosexuali iubesc în mod universal femeile înalte și slabe. Fiind o astfel de femeie, pot să
demontez această idee. Mulți bărbați sunt prea nesiguri pentru a se întâlni cu o femeie înaltă. Mulți dintre cei care nu sunt niște nemernici în căutarea unui trofeu. Are mai puțin de-a face cu atracția și mai mult cu statutul. Ceea ce este eficient doar dacă persoana înaltă este model. Dacă
te întâlnești cu cineva mai înalt decât tine și este model, atunci probabil că și tu ești sexy și interesant. Dacă te întâlnești cu cineva mai înalt decât tine și ea este agent literar, vor începe glumele despre faptul că îți poartă
ouăle înșirate pe un colier de argint.
Partea bună a lucrurilor este că măcar Blake, 36 de ani, nu întreabă:
„Ce mărime ai la pantofi?” Fața lui este crispată ca și cum ar suferi.
