— Foarte puțini oameni care se nasc aici scapă vreodată, spune el cu înțelepciune.
— Biroul de turism din Sunshine Falls știe despre tine? întreb.
Femeia care stă între noi nu are în mod clar nici un gând să plece, dar noi continuăm să vorbim în jurul ei, aplecându-ne când în față, când în spate, în funcție de poziția ei.
— Nu, dar sunt sigur că vor dori o aprobare de la tine odată ce ți-ai făcut plimbarea rușinoasă de la casa lui Blake. Știu din surse sigure că are o baie cu mochetă.
— Vorbești ca să te afli în treabă, pentru că nu am mai dormit în apartamentul unui bărbat de vreo zece ani.
Ochii lui Charlie sclipesc, un alt fulger străbătându-i norii întunecați ai feței.
— Am nevoie disperată de mai multe informații.
— Am o rutină intensă de îngrijire a pielii pe timp de noapte. Nu-mi place să o ratez și nu încape totul într-o geantă de mână.
Mama obișnuia să spună: „Nu poți controla trecerea timpului, dar îi poți îndulci lovitura pe care ți-o dă peste față”.
Își înclină capul într-o parte în timp ce analizează răspunsul meu pe jumătate adevărat.
— Deci, cum ai ajuns aici cu Blake? Ai aruncat o săgeată într-o carte de telefon?
— Ai auzit de Uniune?
— Țara noastră? zice Charlie sec. Cred că da. De ce?
— Aplicația pentru întâlniri. Lovesc barul când îmi dau seama.
Crezi că de aceea au numit-o așa? Ca să poți spune: „Uniunea noastră e pe veci”?
Charlie se eschivează.
— Nu aș ieși niciodată la o întâlnire aranjată.
— Mama ta crede că sunt superbă, îi amintesc.
— Sunt conștient, spune el.
— Cred că am stabilit deja că nu ai vrea să te întâlnești cu mine, spun eu.
Fruntea i se ridică, trăgând de un colț al gurii.
— Ei, deci așa ne jucăm acum?
Nu reușește să ascundă un zâmbet îmbujorat în spatele sticlei de bere. În timp ce soarbe, pliul de sub buza lui se adâncește, iar interiorul meu începe să se frământe.
— De-a ce?
— De-a chestia asta în care ne prefacem că te-am respins.
— Păi chiar m-ai respins, spun eu.
— Ai spus să aștept, mă provoacă el.
— Da, și se pare că ai auzit că am de gând să te electrocutez în zona genitală.
— Ai spus că a fost o greșeală, spune el. Cu fervoare.
— Tu ai spus-o primul!
El pufnește.
— Amândoi știm – femeia dintre noi a plecat în sfârșit, iar Charlie alunecă pe scaunul ei abandonat – că pentru tine a fost o căsuță bifată pe lista ta extrem de deprimantă, iar ăsta nu este un joc pe care sunt
interesat să îl joc, Nora.
— O, mai lasă-mă! Tu nici măcar nu te califici pentru listă. Ești cel mai orăsean dintre orășeni.
Imediat regret că am spus-o. Aș fi putut să mă prefac că sărutul a fost calculat; acum știe că doar mi-l doream.
Felul în care sticla de bere se oprește pe buzele lui întredeschise, ca și cum l-aș fi prins cu garda jos, aproape că merită. Oricare ar fi jocul pe care îl jucăm, am mai câștigat o rundă: premiul este expresia lui supărată.
Își lasă sticla jos, își scarpină sprânceana.
— Te las să te întorci la întâlnirea ta.
Îmi verific telefonul. Libby mi-a răspuns: Mă îndrept spre casă. Nu te voi aștepta trează. A avut îndrăzneala de a include o față care face cu ochiul.
Ridic capul, iar Charlie mă privește.
