Primele raze de soare care pătrund pe fereastră. Zgomotul oalelor și al tigăilor care se ciocnesc. Mirosul cafelei care intră pe ușă.
Sunt în cabană.
„E în regulă.” E aici. E în regulă.
Acasă, când sunt neliniștită, merg pe bicicleta statică. Dacă am nevoie de un impuls de energie, merg cu bicicleta. Când am nevoie să
adorm repede, mă dau cu bicicleta. Când nu mă pot concentra, mă dau cu bicicleta.
Aici, alergarea este singura mea opțiune.
Mă îmbrac în liniște, îmi trag adidașii plini de noroi și mă strecor pe scări pentru a mă furișa în dimineața răcoroasă. Tremur în timp ce traversez pajiștea cețoasă, accelerându-mi ritmul în pădure. Sar peste o rădăcină noduroasă, apoi trec fulgerător peste podețul care se arcuiește peste pârâu.
Gâtul începe să-mi ardă, dar frica mă urmărește în continuare. Poate din cauza faptului că sunt aici, că mă simt atât de departe de mama, sau poate din cauza faptului că am petrecut atât de mult timp cu Libby, dar ceva mă aduce înapoi la toate acele lucruri la care încerc să nu mă
gândesc.
Mă simt ca și cum as avea otravă în mine. Oricât de mult aș alerga, nu pot să o elimin. Pentru prima dată, aș vrea să pot plânge, dar nu pot.
Nu am mai plâns din dimineața înmormântării.
Accelerez ritmul.
— L-am găsit! strigă Libby, alergând în baie în timp ce încerc să-mi conving bretonul să se supună, împotriva dorinței exprese a umidității implacabile.
Își împinge telefonul spre mine, iar eu mă uit printre gene la o poză
cu un bărbat atrăgător, cu părul scurt, de culoarea ciocolatei, și cu ochii cenușii. Poartă o vestă de puf peste o cămașă în carouri și privește peste un lac cețos. Deasupra pozei lui scrie BLAKE, 36 de ani.
— Libby! am strigat, dându-mi seama. De ce naiba ești pe o aplicație de întâlniri?
— Nu sunt, spune. Tu ești.
— Cu siguranță că nu sunt, spun eu.
— Am făcut un cont pentru tine, spune ea. Este o aplicație nouă.
Foarte orientată spre căsătorie. Se numește Uniunea Minților.
— Uniune? am exclamat. Uneori mă îngrijorează lipsa severă de semnale de alarmă din creierul tău, Libby.
— Blake este pasionat de pescuit și nu este sigur dacă vrea copii, spune ea. Este profesor, pasăre de noapte, ca și tine, și extrem de activ din punct de vedere fizic.
Iau telefonul și citesc eu însămi.
— Libby. Scrie aici că el caută o femeie cu picioarele pe pământ, care nu se supără să-și petreacă sâmbetele încurajând echipa Tar Heels.
— Nu ai nevoie de cineva exact ca tine, Sore, spune Libby cu blândețe. Ai nevoie de cineva care să te aprecieze. Adică evident că nu ai nevoie de nimeni, punct, dar meriți pe cineva care să înțeleagă cât de specială ești! Sau cel puțin pe cineva care să-ți ofere o ieșire în oraș fără
presiune.
Acum se uită la mine cu privirea ei specifică, plină de speranță. Este la jumătatea distanței dintre expresia unei pisici care a aranjat frumos un șoarece mort la picioarele unei persoane și cea a unui copil care îi dă
mamei un desen de Ziua Mamei, fără să-și dea seama, din fericire, cum
„căciula de iarnă” a mamei arată exact ca un penis uriaș.
Blake este căciula sub formă de penis în acest scenariu.
— N-am putea avea o seară normală împreună? întreb.
Își întoarce privirea cu o grimasă de scuză.
— Blake deja crede că se întâlnește cu tine la Poppa Squat pentru seara de karaoke.
— Aproape fiecare parte a acestei propoziții este îngrijorătoare.
Ea se ofilește.
— Am crezut că vrei să schimbi lucrurile, nu să fii atât de...
„Nadine Winters”, spune o voce în mintea mea. Îmi ia o secundă să
recunosc că este timbrul răgușit și tachinator al lui Charlie. Îmi reprim un geamăt de resemnare.
Este doar o noapte, iar Libby s-a chinuit mult pentru acest cadou
foarte ciudat.
