Te înțeleg, Blake. Te înțeleg.
— Ce bei? întreb. Alcool? Alcoolul sună bine.
Chelnerița se apropie și, înainte ca ea să scoată un cuvânt, spun:
— Două gin martini foarte mari, vă rog.
Probabil că vede pe mine semnele familiare de suferință de la prima
întâlnire, pentru că sare peste discursul de bun-venit, dă din cap și, practic, se grăbește să ne aducă băuturile.
— Eu nu beau, spune Blake.
— Nu-ți face griji, răspund, îl beau eu și pe al tău.
Din spate, de lângă mesele de biliard, Libby zâmbește și îmi face semnul de OK cu degetele mari.
CAPITOLUL 13
Ai crede că o să se grăbească să spună lucrurilor pe nume: e moartă
în păpușoi.
Dar Blake nu este un utilizator ocazional al aplicației Uniune. Este în căutarea unei soții si, în ciuda staturii mele uriașe, a picioarelor mele gigantice și a apetitului meu în materie de gin, nu este dispus să mă lase să plec până nu se lămurește concret că nu știu să fac nici una dintre mâncărurile lui preferate.
— Eu chiar nu gătesc, zic, când trecem în revistă aperitivele de servit la TV la un meci de fotbal și apoi diverse feluri de pește prăjit.
— Nici măcar tilapia? spune el.
Am clătinat din cap.
— Somon? întreabă el.
— Nu.
— Somn?
— Doar în pat, spun.
El întrerupe pentru scurt timp ancheta când ușile din față se deschid și Charlie Lastra intră înăuntru. Mă lupt cu un impuls de a mă afunda în scaun și de a mă ascunde în spatele meniului, dar nu ar conta. În clipa în care o persoană intră pe acele uși, se află față în față cu masa noastră, iar ochii lui Charlie se îndreaptă direct spre mine, cu o expresie care trece prin surprindere, prin ceva asemănător cu dezgustul și apoi prin bucurie răutăcioasă. E ca și cum ai privi cum se formează o furtună într-un filmuleț video, culminând cu trăsnetul de la final.
Îmi face semn din cap înainte de a se îndrepta spre bar, iar Blake își reia lista de pești. Și uite așa, am mai pierdut încă 15 minute din viața mea.
Blake era chipeș în fotografiile sale, dar acest om mi se pare cu adevărat odios.
Mă sprijin cu o palmă pe masă și mă ridic.
— Ai nevoie de ceva de la bar?
— Eu nu beau, îmi amintește el, părând teribil de nerăbdător pentru un om care a auzit de șaptesprezece ori în treizeci de minute propoziția
„Nu gătesc”, fără ca aceasta să producă vreo impresie de durată.
De fapt, nu pot să comand altă băutură. Un al treilea cocktail și
probabil că l-aș pune pe Blake să stea spate în spate cu mine în timp ce chelnerița noastră ne măsoară. Sau poate că i-aș da în cap și i-aș fura portofelul.
În orice caz, misiunea mea este să o găsesc pe Libby și nu băutura, dar locul ăsta e plin. Mă lipesc de bar și îmi scot telefonul pentru a găsi nu unul, ci două apeluri pierdute de la Dusty, împreună cu un mesaj text în care își cere scuze că a sunat atât de târziu. Îi răspund întrebând dacă
este bine și dacă o pot suna înapoi în douăzeci de minute, apoi scriu un mesaj către Libby: UNDE EȘTI? În timp ce apăs pe „Trimite”, mă ridic pe vârfuri pentru a scruta mulțimea.
— Dacă îți cauți demnitatea, spune cineva prin zgomotul conversației (și al fetelor care strigă „Like a Virgin” în fundul sălii), nu o vei găsi aici.
Charlie se așază în colțul barului cu o sticlă strălucitoare de Coors.
— Ce e atât de nedemn în seara de karaoke? întreb. Adică, și tu ești aici.
Cineva se interpune între noi pentru a comanda. Charlie se apleacă
în spatele ei pentru a continua conversația, iar eu fac la fel.
— Da, dar nu sunt aici cu Blake Carlisle.
Mă uit peste umăr. Blake se holbează lung la o brunetă care pare să
aibă cam 1,40 metri.
— Ați crescut împreună? îmi dau eu cu presupusul.
