— Există vreo cale de ieșire de aici, întreb, care să nu mă ducă pe lângă Blake?
Mă studiază o clipă și spune sec:
— Nora Stephens, Uniunea nu-ți va fi recunoscătoare. Apoi întinde mâna și îmi arată. Ușa din spate.
Charlie mă trage prin mulțime în spatele barului, apoi ne strecurăm pe o ușă îngustă în bucătărie, doar pentru a fi imediat opriți.
— Hei! Nu poți..., strigă frumoasa barmaniță, aruncându-si brațele în lateral.
Îl vede pe Charlie și se înroșește. Cumva, asta o face și mai frumoasă.
— Amaya, spune Charlie.
A devenit un pic mai rigid, ca și cum tocmai și-a amintit că are un corp și fiecare mușchi din el s-a încordat.
M-am gândit la zâmbetul Amayei – și la tonul ei cu Charlie – ca la un flirt, dar asta înainte de a le cunoaște istoria. Acum, când acel zâmbet își face apariția, deslușesc nuanțe de durere și ezitare, o rază de speranță
strălucind prin toate acestea.
Charlie își drege glasul, iar degetele lui se crispează în jurul degetelor mele.
Privirea Amayei se îndreaptă spre mișcare și, dintr-odată, fața mea este în flăcări.
— Avem nevoie de ușa din spate, spune Charlie, scuzându-se. Blake
Carlisle crede că are o întâlnire cu această femeie.
Privirea ei trece din nou de la unul la altul. După o clipă în care își cântărește opțiunile, oftează și se dă la o parte.
— Doar de data asta. Chiar nu ar trebui să lăsăm pe nimeni să treacă
pe aici.
— Mulțumesc.
Dă din cap, dar nu se mișcă o secundă. Probabil prea uimit de revenirea zâmbetului ei strălucitor, plin de speranță, care îi spune „încă
te iubesc”.
— Mulțumesc, spune el din nou, și iese primul pe ușă.
Afară, pe alee, aerul pare rece și uscat și, odată cu valul brusc de oxigen care îmi ajunge la creier, îmi amintesc să-mi smulg mâna din mâna lui.
— Ei bine, asta a fost ciudat.
— Ce?
I-am aruncat o privire.
— Iubita ta părăsită și vederea ei cu raze X.
— Nu a fost părăsită. Și, din câte știu, nu are superputeri.
— Ei bine, poate că nu a fost părăsită, spun eu, dar a rămas agățată.
— Ești dezinformată, spune el.
— Nu ai habar de nimic, spun.
— Crede-mă, spune el, conducându-mă spre intersecție. După cum s-au terminat lucrurile, nu a rămas loc de interpretări.
— Părea bântuită, Charlie.
— A auzit numele lui Blake Carlisle, răspunde el. Cum altfel ar fi putut să arate?
— Deci Blake are o reputație.
— Este un oraș mic, spune Charlie. Toată lumea are o reputație.
— A ta care e?
Privirea lui se îndreaptă spre mine, fruntea i se ridică și mușchii maxilarului saltă.
— Probabil aceea care crezi tu că este.
Îmi întorc privirea înainte ca acei ochi să mă înghită cu totul.
Câțiva oameni fumează în față la Poppa Squat; un cuplu mai mult se târăște spre un restaurant italian din cărămidă roșie, Giacomo. Până
