— Și eu care credeam că ai o soră mai mică.
Se relaxează pe spate în scaunul său.
— Carina. Are 22 de ani.
Chiar dacă am cunoscut-o pe mama lui, mi-e greu să mi-l imaginez pe Charlie cu o familie. Pare atât de... stăpân pe sine. Probabil că este și
ceea ce spun oamenii despre mine.
— Și Carina nu te poate obliga să faci ceva doar rugându-te? spun eu.
Sau evitându-te luni de zile, păstrând secrete și arătând mereu de parcă tocmai ar fi fost trasă în spatele unui tren.
Charlie ezită.
— Carina este motivul pentru care sunt aici.
Mă sprijin de masă, iar marginea ei îmi împunge coastele. Am sentimentul acela că citesc un roman polițist, știind că urmează o dezvăluire și luptându-mă cu dorința de a sări mai departe.
— Avea de gând să se întoarcă și să conducă librăria după colegiu, spune el. Apoi a decis în ultimul moment să rămână în Italia pentru o vreme. Florența. Este pictoriță.
— Uau! spun eu. Oamenii chiar fac asta? Se mută în Italia pentru a picta?
Charlie se încruntă, își răsucește pe loc paharul de apă, apoi își reajustează tacâmurile într-un rând ordonat. Este satisfăcător să-l privești; mă simt ca și cum cineva m-ar scărpina între omoplați.
— Femeile din familia mea o fac. Si mama s-a dus acolo pentru câteva săptămâni ca să picteze când avea douăzeci de ani și a sfârșit prin a rămâne un an.
— Spiritul liber și capricios care aduce magie în viețile tuturor, spun eu. Sunt familiarizată cu acest clișeu.
— Unii oameni o numesc magie, spune el. Eu prefer să-i spun
„urticarie de stres”. Carina locuia într-un Airbnb deținut de un traficant de droguri până când i-am rezervat un alt loc.
Mă cutremur.
— Asta este exact Libby într-un univers paralel.
— Surorile astea mai mici, spune el, iar grimasa îi accentuează șanțul de sub buza de jos.
Mă uit la el puțin cam lung. Creierul meu se agită pentru a găsi un subiect de conversație.
— Dar tatăl tău? El cum este?
Își înclină capul pe spate.
— Liniștit. Puternic. Un antreprenor dintr-un orășel care a făcut-o pe mama mea să se simtă atât de bine încât a decis să se stabilească aici.
La privirea mea mulțumită de sine, se apleacă în față, egalându-mi postura.
— Bine, da, sunt chintesența poveștii de dragoste dintr-un oraș mic, adaugă el, cu ochii scânteietori, în timp ce genunchii noștri se apasă unii de alții.
Sub masă jucăm un joc de-a șoarecele și pisica: cine se va îndepărta primul?
Secundele se întind, groase și grele ca melasa, dar noi rămânem pe loc, blocați de provocare.
— În regulă, Stephens, spune el în cele din urmă. Să auzim despre familia ta. Unde se încadrează mai exact în catalogul tău de caricaturi bidimensionale?
— Asta e simplu, spun eu. Libby este eroina haotică și fermecătoare a unei comedii romantice din anii ’90, care întârzie mereu și care este suflată de vânt într-un mod drăguț și sexy. Tatăl meu este tatăl absent și nepăsător care „nu era pregătit să aibă copii”, dar care acum, conform unui detectiv particular plătit, își scoate cei trei fii și soția în barca lor pe lacul Erie în fiecare weekend.
— Dar mama ta? întreabă el.
— Mama... Îmi rearanjez propriile tacâmuri, ca și cum ar fi cuvintele din următoarea mea propoziție. Era magică.
Îi întâlnesc ochii, așteptându-mă la un rânjet sau la un zâmbet sau la un nor de furtună, în schimb găsesc doar o mică încrețitură între sprâncene.
— Era o actriță care se chinuia să răzbată și care și-a urmărit visurile la New York. Nu am avut niciodată bani, dar, cumva, ea făcea ca totul să
fie distractiv. A fost cea mai bună prietenă a mea. Adică, nu doar când am crescut. De când îmi amintesc, ne lua cu ea peste tot. Și știi, pentru mulți oameni care se mută în oraș, acesta își pierde strălucirea în câțiva ani. Dar pentru mama, era ca și cum fiecare zi era prima. Se simțea atât de norocoasă să fie prezentă. Și toată lumea s-a îndrăgostit de ea. Era atât de romantică! Libby o moștenește. A început să citească vechile romane de dragoste ale mamei mult prea devreme.
— Erai apropiată de ea, spune Charlie încet, pe jumătate ca o observație, pe jumătate ca o întrebare. De mama ta?
Încuviințez din cap.
— Ea făcea ca totul să fie mai bine.
Încă îi simt mirosul de lămâie și lavandă, îi simt brațele în jurul meu, îi aud vocea spunând „descarcă-te, scumpo”. Doar o privire și acele două
cuvinte și totul se revărsa. Fac tot ce pot pentru Libby, dar niciodată nu am avut genul acela de tandrețe care să se strecoare dincolo de sistemul ei de apărare.
