Când îmi ridic privirea, Charlie nu mă privește, ci mă citește, ochii lui străbătându-mi fața, ca și cum ar putea transpune fiecare linie și umbră în cuvinte. Ca și cum m-ar putea vedea cum mă chinui să găsesc o continuare.
Își drege glasul și mă ajută.
— Am citit și eu câteva romane de dragoste când eram copil.
Ușurarea mea față de schimbarea de subiect se transformă rapid în altceva, iar Charlie râde.
— Nici că se poate să arăți mai malefică decât acum, Stephens.
— Aceasta este fața mea încântată, spun eu. Te-au învătat ceva util?
— N-aș putea niciodată să împărtășesc această informație cu o colegă, murmură el.
Îmi dau ochii peste cap.
— Deci, nu.
— Așa te-ai apucat de cărți? Dragostea mamei tale pentru romanele de dragoste?
Clatin din cap.
— Nu, mi s-a tras de la o librărie. Freeman Books.
Charlie confirmă din cap.
— O știu.
— Locuiam deasupra ei, îi explic. Doamna Freeman obișnuia să
organizeze toate acele programe, lucruri care erau gratuite la cumpărarea unei cărți, iar pentru mama noastră era mai ușor să justifice cheltuirea banilor. Nu am fost niciodată stresată acolo, știi? Uitam de toate. Simțeam că pot merge oriunde, că pot face orice.
— O librărie bună, spune Charlie, este ca un aeroport în care nu trebuie să te descalți.
— De fapt, spun eu, descălțatul este descurajat.
— Uneori mă gândesc că Goode Books ar trebui să aibă un afiș
despre asta, spune el. Acesta este motivul pentru care nu le spun
niciodată clienților să se simtă ca acasă.
— Corect, pentru că atunci pantofii și sutienele zboară, iar Marvin Gaye începe să cânte la volum maxim.
— Pentru fiecare sâmbure de informație pe care îl oferi, Stephens, spune el, se nasc o sută de întrebări noi. Și totuși, tot nu știu cum ai ajuns să lucrezi ca agent.
— Doamna Freeman a făcut niște fișe de raft pentru noi, ca să le completăm, am explicat. „Iubitorii de carte recomandă”, scria pe ele – așa ne numea pe noi, micile ei iubitoare de cărți. Așa că bănuiesc că am început să mă gândesc la cărți mai critic.
Șantul de sub buza lui se transformă într-o crevasă de-a dreptul.
— Deci ai început să lași recenzii furibunde?
— Am devenit foarte zgârcită cu recomandările mele, îi răspund.
Apoi am început să schimb lucrurile pe măsură ce citeam; reparam finalurile dacă lui Libby nu-i plăcea cum se desfășurau, sau dacă toate personajele principale erau băieți, adăugam o fată cu părul blond auriu.
— Deci ai fost redactoare de mică, spune Charlie.
— Asta e ceea ce am vrut să fac. Am început să lucrez la librărie în timpul liceului și am rămas acolo pe tot parcursul facultății, economisind pentru programul de redactare de carte de la Emerson. Apoi mama a murit, iar eu am devenit tutorele legal al lui Libby, așa că a trebuit să
amân. Câțiva ani mai târziu, doamna Freeman a murit și ea, iar fiul ei a trebuit să reducă jumătate din personal pentru a se descurca. Am reușit să obțin un post de administrator la o agenție literară, iar restul este istorie.
Desigur, era vorba de mai mult decât atât. Anul în care am echilibrat două slujbe, dormind în orele dintre schimburi. Talentul pe care l-am descoperit de a vorbi cu autorii panicați atunci când agenții lor erau plecați de la birou. Romane care au ajuns în final bestseller, pe care le-am scos din grămada de noroi și le-am transmis șefilor mei.
Oferta de a mă angaja ca agent junior și lista de argumente contra pe care am scris-o: ar trebui să renunț la slujba de chelneriță; era riscant să
lucrez pe comision; exista o șansă să ajungem în aceeași groapă din care mă chinuiam să ies de la moartea mamei.
Apoi, în ambele coloane, pro și contra: acum că am gustat din experiența de a lucra cu cărți, cum aș putea fi vreodată fericită făcând
altceva?
— Mi-am dat trei ani, i-am spus lui Charlie, și o sumă de bani pe care trebuia să o câștig, iar dacă nu o atingeam, am promis că voi renunța și voi căuta ceva cu salariu.
— Cât de repede ți-ai atins ținta?
Simt cum zâmbesc involuntar.
— Opt luni.
