Buzele lui se curbează și ele. Zâmbet cu cutițe.
— Bineînțeles, murmură el. Ochii noștri rămân fixați pentru o clipă.
Cum a rămas cu redactarea?
Îmi pipăi adâncitura din bărbie înainte chiar de a spune o minciună.
În primii câțiva ani, am verificat listele de locuri de muncă în mod compulsiv. Odată am mers chiar și la un interviu. Dar eram pe punctul de a promova o vânzare uriașă și eram îngrozită la ideea de a fi blocată
într-un salariu mai mic pe o poziție de începătoare. Cu trei zile înainte de al doilea interviu, l-am anulat.
— Sunt o agentă bună, răspund eu. Dar tu? Cum ai ajuns în domeniul editorial?
Își freacă părul înspicat de la ceafă cu o mână.
— Am avut o mulțime de probleme la școală când eram mic, spune el. Nu mă puteam concentra. Lucrurile nu se legau. Am rămas în urmă.
Încerc să-mi stăpânesc surpriza.
— Nu trebuie să faci asta, spune el, amuzat.
— Ce să fac?
— Chestia cu Nora cea strălucitoare și politicoasă, spune el. Dacă
ești îngrozită de eșecul meu, atunci arată-te îngrozită. Pot să suport.
— Nu e vorba de asta, spun eu. Emani această... vibrație academică.
M-aș fi așteptat să fii, cum să zic, un bursier Rhodes, cu un tatuaj cu Biblioteca Bodleian pe fund.
— Atunci unde ar trebui să fie tatuajul meu cu motanul Garfield?
întreabă el atât de sec încât trebuie să scuip vinul înapoi în pahar. Unu la unu, spune el cu un zâmbet slab.
— Ce-i asta?
— Scorul la scuipat vinul în pahar.
Încerc să-mi șterg rânjetul, dar nu se lasă. Angajamentul lui Charlie față de adevăr este contagios, se pare, iar adevărul este că mă distrez.
— Și atunci, ce s-a întâmplat? întreb. După ce ai rămas în urmă?
Oftează, își îndreaptă tacâmurile.
— Mama mea a fost... ei bine, ai cunoscut-o. Este un spirit liber. A vrut să mă scoată pur și simplu de la școală și să numească faptul că o ajutam să îngrijesc plantele de marijuana „educație la domiciliu”. Tata este cel mai... stabil dintre ei doi. Zâmbetul lui este delicat, aproape dulce. Oricum, tata s-a gândit că, dacă nu mă descurcam bine la școală, atunci trebuia doar să afle la ce mă pricep. La ce mă puteam concentra. A încercat un milion de hobby-uri cu mine, apoi, în cele din urmă, când aveam opt ani, mi-a cumpărat un CD-player – probabil în speranța că mă
voi transforma în următorul Jackson Browne sau ceva de genul ăsta. În schimb, am demontat imediat CD-playerul.
Încuviințez sobru din cap.
— Și așa ți-a descoperit pasiunea de a fi criminal în serie.
Ochii lui Charlie scânteiază când râde.
— Așa și-a dat seama că voiam să învăț cum să pun lucrurile cap la cap. Credeam că lumea are sens și voiam să găsesc sensul. După aceea, tata a început să-mi ceară să îl ajut să lucreze la o mașină pe care o repara.
M-am implicat destul de mult în asta.
— La opt ani? strig eu.
— După cum se pare, spune el, mă concentrez incredibil atunci când sunt interesat de ceva.
În ciuda inocenței comentariului, mă simt de parcă lavă topită mi se rostogolește în sus, de pe degete pe picioare, înghițindu-mă.
Îmi mut privirea spre paharul meu.
— Deci așa ai ajuns să ai un pat în formă de mașină de curse?
— Împreună cu o tonă de cărți despre mașini și restaurare. În cele din urmă, a început să-mi placă să citesc, iar peste noapte nu mi-a mai păsat de mecanică.
— Tatăl tău a suferit? întreb.
Acum, privirea lui Charlie se întunecă, iar pe fruntea lui se rostogolesc nori de furtună.
— El voia doar să găsesc ceva care să-mi facă plăcere. Nu-i păsa ce.
La nivel de concept, tații mi s-au părut întotdeauna la fel de irelevanți pentru viața mea de zi cu zi ca și astronauții. Știu că există, dar mă gândesc rar la ei. Dintr-odată, însă, aproape că mi-l pot imagina.
