Aproape că îmi este dor de acest lucru pe care nu l-am avut niciodată.
— E foarte drăguț.
Pare nu doar o subestimare, ci și o traducere complet greșită pentru ceva vast și năstrușnic.
— E un tip tare de treabă, șoptește Charlie. Oricum, a renunțat la mașini și a început să-mi ia cărți broșate de fiecare dată când trecea pe la o vânzare dintr-un garaj sau când venea o nouă cutie de donații în magazinul mamei. Nici nu are idee câte cărți erotice mi-a dăruit.
— Și chiar le-ai citit?
Charlie își rotește paharul de vin la o sută optzeci de grade, privindu-mă fix.
— Voiam să înțeleg cum funcționează lucrurile, ți-amintești?
Îmi arcuiesc o sprânceană.
— Și cum ți-a mers cu asta?
Se apleacă în față.
— Am fost ușor dezamăgit când prima mea iubită serioasă nu a avut trei orgasme consecutive, dar în rest, bine.
Mă străbate un torent de râs.
— Așa că am găsit cheia bucuriei Norei Stephens, spune el. Umilirea mea sexuală.
— Nu e vorba atât de umilire, cât de optimismul tău inocent.
Își strânge buzele.
— Aș spune că sunt un realist, dar unul care nu înțelege întotdeauna când ceea ce vede nu este realism.
— Și de ce ai fugit la New York?
— Nu am fugit, spune el. M-am mutat.
— Există vreo diferență? întreb.
— Nu mă urmărea nimeni, spune el. De asemenea, „a fugi” implică
viteză. A trebuit să merg la un colegiu comunitar timp de câțiva ani aici, să lucrez în construcții cu tata pentru a economisi bani ca să mă pot transfera în anul trei.
— Nu-mi pari a fi un tip care poartă cască de protecție.
— Nu port nimic pe cap, punct, spune el. Dar aveam nevoie de bani pentru a ajunge la New York și credeam că toți scriitorii locuiesc acolo.
— Aha, spun eu. Adevărul iese la iveală. Ai vrut să fii scriitor.
Mintea mi se duce direct la Jakob, ca o carte al cărei cotor crăpat o
face să se deschidă automat la o pagină preferată.
— Așa am crezut. În facultate, mi-am dat seama că îmi plăcea mai mult să lucrez la poveștile altora. Îmi place puzzle-ul din ele. Să te uiți la toate piesele și să-ți dai seama ce vrea să devină și cum să ajungi acolo.
Simt un fior de dor.
— Asta e și partea mea preferată din meserie.
Mă studiază pentru o clipă.
— Atunci cred că ți-ai greșit meseria.
Poate că era visul meu să fiu redactoare, dar nu poți mânca, bea sau dormi pe o grămadă de visuri. Am rămas cu următorul lucru de pe listă.
Toți oamenii trebuie să renunțe la visurile lor în cele din urmă.
— Știi ce cred eu?
Ochii îi rămân ațintiți asupra mea, pupilele crescându-i de parcă ar absorbi cumva toate umbrele din cameră.
— Nu, dar sunt disperat să aflu, spune el sec.
— Cred că ai fugit cu adevărat de acest loc.
Își dă ochii peste cap și se lasă pe spate în scaun, în postura unui linx.
— Am plecat cu calm. În timp ce, peste o săptămână, tu vei fugi țipând spre limitele orașului, implorând fiecare șofer de camion care trece să te ducă până la cel mai apropiat covrig.
— De fapt, spun eu, întâmpinând provocarea din vocea lui, sunt aici pentru o lună.
