— La cabană.
— Stai așa, e o scurtătură?
— Mai mult sau mai puțin.
— Există vreun motiv pentru care nu o luăm pe acolo?
El își arcuiește o sprânceană.
— Nu credeam că ești genul de om care face drumeții în mijlocul nopții.
Îl depășesc în mers.
— Stephens, spune el. Nu trebuie să dovedești nimic.
Mirosul lui ușor picant mă ajunge din urmă înaintea lui, atât de familiar și totuși surprinzător, note de scorțișoară și portocală care sunt mult mai puternice pe el decât pe mine.
— Hai să ne întoarcem și să urmăm drumul.
Deasupra capului, țipă o bufniță, iar el se apleacă și își acoperă capul cu brațele.
— Ia stai! Îi arunc o privire, mă opresc. Ți-e frică de întuneric?
— Bineînțeles că nu, mârâie el, pornind din nou pe cărare. Sunt doar surprins cât de departe duci chestia asta cu transformarea din orașul mic.
Și, ca să știi, bretonul acela nu te face mai abordabilă. Arăți ca o asasină
sexy cu o perucă scumpă.
— Tot ce am auzit, spun eu, este sexy și scump.
— Dacă ți-aș arăta o pată Rorschach, ai vedea în ea numai sexy și scump.
Privesc peste umărul lui. Chiar dincolo de potecă, un pârâu se scurge într-o cascadă mică, și stânci masive se ridică precum niște dinți de o parte și de alta, formând un lac. Un gol în coronamentul pădurii adună lumina lunii în centrul lacului, transformând apa spumoasă
într-un amestec de spirale argintii strălucitoare.
— Numărul șase! exclam.
Charlie îmi urmărește privirea, cu fruntea încruntată.
— Nici prin cap să nu-ți treacă!
Nevoia de a-l surprinde crește ca un val uriaș. Dar mai este și altceva. În facultate, am fost întotdeauna mama petrecăreților, cea care se asigura că nimeni nu cade pe scări sau nu bea ceva ce nu a văzut turnându-i-se în pahar. Cu Libby, sunt sora mai mare care se îngrijorează. Pentru clienții mei, sunt cea mai dură agentă, care argumentează, insistă și negociază. Aici, îmi dau seama brusc că nu sunt nimic din toate astea. Nu trebuie să fiu, nu cu Charlie Lastra, care e obsesiv, organizat și responsabil. Așa că mă urc pe cel mai apropiat bolovan și mă descalț.
— Nora, geme el. Nu vorbești serios.
Îmi dau rochia jos de pe umeri.
— De ce nu? Sunt aligatori în lac?
Mă uit înapoi la el la timp pentru a-i prinde privirea ridicându-se brusc de la lenjeria mea intimă, agățându-se instinctiv de sutienul meu pentru o fracțiune de secundă înainte de a se lansa cu dinții strânși spre fața mea.
— Rechini? întreb.
— Numai tu, spune el.
— Lipitori? Deșeuri nucleare?
— Deșeurile obișnuite nu sunt destul de rele? întreabă el.
— Nu te oblig să intri, spun eu.
— Nu până nu începi să te îneci.
Mă așez pe stâncă, lăsându-mi picioarele să atârne în apa rece. Un fior îmi străbate omoplații. Sunt o înotătoare foarte pricepută. Mă las ușor în pârâu, înăbușindu-mi un țipăt.
— Rece? spune Charlie, pe un ton mulțumit de sine.
— Numai bună, îi răspund eu, scufundându-mă până când apa îmi ajunge la piept. Ar trebui să mă străduiesc din răsputeri să mă înec în ea.
Pașii lui se apropie ușor de marginea stâncii.
— Cel puțin infecția bacteriană va veni repede.
— Aș fi crezut că e un fel de ritual de trecere în Sunshine Falls, spun eu.
— Ți se pare că sunt genul de persoană care ar onora ritualurile locale de trecere?
