El scoate un sunet între un sforăit și un mârâit.
— Sigur, spune el, dar nu se va întâmpla așa ceva.
— Ești în deplinătatea facultăților mintale acum? spun. Pentru că, dacă batem palma pe asta, se întâmplă.
Mă privește în ochi și întinde mâna peste masă. Când îi iau mâna, frecarea pare că ar putea aprinde un foc. Un fior îmi urcă între omoplați.
Îmi amintesc să-i dau drumul la mână doar pentru că, în acel moment, salata și cacio e pepe apar într-un nor cu cea mai divină aromă
imaginabilă, aduse de chelnerul cu tunsoare castron, iar eu și Charlie tresărim de parcă am fi fost prinși în flagrant pe masă.
După aceea, nu pierdem timpul cu discuții, ci îndesăm în gură
pastele făcute manual timp de zece minute la rând.
Până când terminăm, majoritatea meselor cu două locuri au fost lipite pentru grupuri mai mari, scaunele lor sunt rearanjate pentru ca petrecerile să se poată combina, râsetele se umflă și depășesc muzica italiană ușoară și clinchetul paharelor de vin, iar mirosul de pâine și sosuri cu unt este mai dens ca niciodată.
— Mă întreb unde este Blake acum, spun eu. Sper că și-a găsit fericirea alături de hostesa aia minusculă.
— Sper că a fost confundat cu un infractor fugit și a fost arestat de FBI, spune Charlie.
— Va fi eliberat în patruzeci și opt de ore, adaug eu. Dar până
atunci, el nu se va distra grozav.
Charlie zâmbește de-a dreptul, iar eu adaug:
— Eu doar sper ca anchetatorul lui să nu fie la fel de înalt ca mine.
Asta ar fi prea mult.
— Cred că ar trebui să știi ceva.
Vocea lui Charlie se estompează până la o șoaptă răgușită în timp ce se apleacă peste masă, iar mie mi se face pielea de găină pe picioare când mă atinge gamba lui.
Mă dau și eu mai în față, genunchii noștri se potrivesc sub noi, ca și cum ne-am încrucișa degetele de data asta: al lui, al meu, al lui, al meu.
— Nu ești atât de înaltă, șoptește el.
— Sunt la fel de înaltă ca tine, îi răspund în șoaptă.
— Eu nu sunt chiar atât de înalt, spune el.
Ceea ce aude corpul meu este: „Hai să ne sărutăm”.
— Da, dar pentru bărbați, spun eu, nu există prea înalt.
Îmi reține privirea mult prea serios pentru această conversație foarte neserioasă. Pielea îmi zvâcnește, de parcă sângele meu ar fi făcut din pilitură de fier și ochii lui sunt magneți care trec în sus și în jos peste ea.
— Nu există nici femei prea înalte, spune el. Există doar femei înalte și bărbați prea nesiguri pentru a ieși la întâlnire cu ele.
CAPITOLUL 15
Mergem la pas prin întunericul aproape tăcut, dar aerul zumzăie cu o încărcătură electrică între noi.
— Nu trebuie să mă însoțești până la cabană, spun în cele din urmă.
— Este în drumul meu, spune Charlie.
Îi arunc o privire neîncrezătoare.
Își înclină capul, lumina străzii îi evidențiază fața. Nu sunt sigură că
există cineva de pe planetă care are sprâncene mai frumoase decât acest om. Desigur, nu sunt sigură că am mai observat vreodată sprâncenele unui bărbat, așa că s-ar putea ca faptul că nu am nici un stimul în perioada mai lentă a industriei editoriale să mă fi forțat să-mi caut noi subiecte de interes.
— Bine, cedează el. Nu este departe de mine.
La marginea orașului, trotuarul face loc unui acostament cu iarbă, dar în seara asta port pantofi rezonabili. În dreapta noastră, o potecă
îngustă șerpuiește înspre frunziș.
— Ce e pe acolo?
— Pădure, spune el.
— Aia văd și eu, spun. Unde duce?
Își trece o mână peste față.
