— Cât de rău ar trebui să mă simt că l-am lăsat baltă pe Blake?
întreb.
Charlie se lasă pe spătarul scaunului și își întinde picioarele, atingându-le pe ale mele.
— Ei bine, spune el, când eram în liceu, obișnuia să-mi ia cărțile din vestiar și să le pună în rezervorul de la toaletă, așa că poate un trei din zece?
— Vai de mine!
Încerc să-mi înăbuș un chicotit, dar sunt amețită, îmbătată de adrenalină din cauza evadării mele.
— Câte întâlniri au mai rămas? întreabă el. Pe lista de vacanță care îți va schimba viața?
— Depinde. Iau o înghițitură din vin. Câți hărțuitori ai mai avut în liceu?
Râsul lui este jos și răgușit. Îmi amintește de zgomotul mingii pe racheta de tenis când dai un rever perfect.
Vocea lui, râsul lui, au o textură; zgârie. Mai iau o înghițitură de vin pentru a atenua gândul, apoi trec din nou la apă.
— Asta înseamnă că vrei să te întâlnești cu hărțuitorii mei sau să-i umilești?
Ia niște pâine din coșul de pe masă, rupe o bucată și o strecoară între buze.
Îmi întorc privirea în timp ce căldura îmi urcă pe gât.
— Totul depinde dacă mă întreabă cât de mari sunt picioarele mele în primele cinci minute de la întâlnire.
Charlie se îneacă cu pâinea.
— Era, cumva, un fel de fetiș?
— Cred că a fost mai mult un fel de „Uau, a trebuit să cazi într-o groapă de deșeuri radioactive ca să ajungi atât de înaltă?”
— Blake nu fost niciodată foarte sigur pe sine, se gândește Charlie.
Suntem întrerupți de un chelner adolescent cu tunsoare castron nefericită care ne ia comanda – două salate cu brânză de capră și paste cacio e pepe.
De îndată ce se îndepărtează, spun:
— Libby l-a ales pe Blake. Folosește o aplicație în numele meu.
— Aha. Sprâncenele i se ridică temătoare. Uniune.
— Două întâlniri pe listă. Blake a fost prima.
Charlie își dă ochii peste cap, pasămite plictisit.
— Scutește-te de necazuri și folosește asta ca numărul doi.
— Ți-am spus deja. Tu nu contezi.
— Cuvintele pe care visează să le audă orice bărbat.
— Consideră-te sucul de struguri al întâlnirilor.
— Deci numărul cinci este să mergi la două întâlniri de rahat cu bărbați care nu ți-ar putea plăcea niciodată, într-un oraș în care nu ai putea suporta să trăiești, spune Charlie. Care e numărul șase? Lobotomie voluntară?
Împing spre el paharul de vin aproape plin.
— Încă aștept secretele tale, Lastra.
Împinge paharul înapoi spre mijlocul mesei.
— Pe al meu îl știi deja. Sunt fiul risipitor neinvitat, venit aici pentru a conduce o librărie care se îndreaptă spre faliment rapid, în timp ce tata este ocupat cu fizioterapia și mama încearcă să-l împiedice să se urce pe acoperiș pentru a curăța jgheaburile.
— Asta e... complicat, spun eu.
— E în regulă. Tonul lui arată clar că propoziția se termină cu un punct.
— Și Loggia a fost de acord să te lase să lucrezi de la distanță, spun eu.
— Deocamdată.
Când privirea lui o întâlnește pe a mea, este surprinzător de întunecată. Mă simt de parcă m-aș fi împleticit spre marginea a ceva periculos. Și mai rău, ca și cum aș fi prinsă acolo în mierea vâscoasă, incapabilă să mă retrag de pe marginea abisului.
— Acum, cu ce te are Libby la mână de ai ieșit cu Blake? întreabă
Charlie. Ai vândut secrete de stat? Ai comis o crimă?
