pată?” (Războiul evreilor”, Cartea a III-a, capitolul 8).
Cum a uitat Occidentul reîncarnarea?
Interesantă întrebare... Lui Cayce i-a fost pusă de Gertrude în cursul unei serii de lecturi. Răspunsul, în rezumat, a fost următorul: patimile erau atât de violente (aşa cum vedem, de exemplu, în istoria Merovingienilor!) încât Biserica nu putea să ne înveţe decât adevăruri foarte elementare. Căci sufletele care sunt lipsite de maturitate folosesc reîncarnarea ca pretext pentru a
evita să muncească pentru ele însele... Pentru că au tot timpul!
Câte vieţi vor!
Nivelul moral scăzuse foarte mult faţă de galii admiraţi de Cezar pentru curajul lor „datorat, spunea el, faptului că ei credeau că sufletul nu moare, ci trece după moarte într-un alt corp” („De Bello Gallico”, Cartea a VI-a).
Gândirea gnostică
Or Evangheliile recunoscute oficial astăzi nu sunt decât o selecţie din toate cele care fuseseră scrise, reflectând diversele faţete ale învăţăturii lui Iisus. Au fost regăsite în Egipt, la Nag Hammadi, manuscrisele creştinilor gnostici. Aceştia reprezentau, mai ales în jurul Alexandriei, un curent de gândire destul de diferit de tradiţia romană moştenită de noi în Franţa. Doctrina gnosticilor (care va reapărea sub forma catarismului în sudul languedocian) susţinea reîncarnarea. Gnosticii râdeau de naivitatea creştinilor romani care credeau că prin câteva ore de martiriu îşi vor asigura un loc veşnic de-a dreapta Atotputernicului! Ei, în schimb, ştiau că perfecţiunea se obţine abia după mai multe vieţi de purificare... Şi după mai multe martirii!
Acestui curent mistic, pentru care relaţia interioară cu Dumnezeu era mai importantă decât formele exterioare, i se va opune curentul „roman”: un creştinism simplificat, redus la câteva principii, câteva reguli, după o „linie de gândire corectă”.
Aceasta va fi impusă într-un mod autoritar: ereticii vor fi arşi, exterminaţi iar cărţile lor distruse... Vânătoarea de vrăjitoare începe foarte devreme. Încă de la proclamarea oficială a creştinismului de către Constantin, vechii martiri devin imediat persecutori... Cayce a fost întrebat:
CREŞTINISMUL GNOSTIC SE APROPIE CEL MAI MULT DE
DOCTRINA CREŞTINĂ AŞA CUM ESTE EA DATĂ DE ACEASTĂ
SURSĂ DE INFORMAŢIE (LECTURI)?
Există un paralelism. Creştinismul gnostic era cel mai frecventacceptat - până când unii încep să stabilească reguli pentru apermite compromisuri... Dar în doctrina lui Christos nu existaucompromisuri... (Lectura 5749-14).
Teodora nu vrea să se reîncarneze
Placa turnantă fatală pentru reîncarnare este secolul al VI-lea după Christos; în vremea aceea, Biserica, aliata statului, a pierdut în sanctitate ceea ce a câștigat în putere politică.
Împărăteasa Teodora a vrut să fie divinizată după moarte, ca vechii împăraţi romani. Un lucru o neliniştea: învăţăturile lui Origene, marele specialist creştin al reîncarnării. După el, cei care şi-au asasinat aproapele vor trebui să se reîncarneze pentru a-şi plăti crimele. Or Teodora are mâinile pătate de sânge... Origene este oaia sa neagră! (Din fericire pentru el, a murit de mult timp, în anul 254). Împăratul Iustinian, soţul Teodorei, convoacă deci în anul 553 al doilea consiliu al Constantinopolului - pentru a condamna o serie de idei provenite de la Origene. Papa şi episcopii, morţi de frică, semnează şi votează tot ce li se cere: teribilul cuplu imperial asasinase deja cel puţin doi papi şi câțiva episcopi... Fără a mai pune la socoteală ecleziaştii mărunţi!
Dar aceste decrete, promulgate sub presiune, sunt nule din punct de vedere canonic. În plus, trebuie să remarcăm că acest consiliu - nu mai mult decât oricare altul - n-a condamnat reîncarnarea în sine. Au fost condamnate în anul 553 numai
„referirile” la reîncarnare.
Acest succes politic imperial a avut drept consecinţă o revizuire „la sânge” a Evangheliilor din care a fost ştearsă orice menţiune a reîncarnării. Şi iată de ce a dispărut ea din catehismele noastre după secolul al VI-lea!
Redescoperirea reîncarnării de către occidentali
...Catari şi rozacrucieni, care o redescoperiseră, au fost arşi.
Cu mult mai târziu, în 1911 , au fost publicate Vieţile succesive ale colonelului de Rochas (1837-1914), administratorul Şcolii politehnice. Cercetările sale sistematice asupra reîncarnării, sub formă de anchete şi experienţe, pot fi considerate ca primele lucrări ştiinţifice occidentale din domeniu.
Lucrările lui Rochas au avut un anumit ecou - dar este sigur că Cayce nu auzise niciodată de ele înainte de renumita lectură
dată pentru Lammers.
Sursele de informaţie despre reîncarnare sunt în mare parte, în acea epocă, de origine parapsihologică. Ele sunt datorate în principal scrierilor a trei mari mistici, care au avut, fiecare în sfera sa, un imens ecou.
- Mai întâi Allan Kardec (1804-1869). El răspândise în Franţa, apoi în toată lumea, doctrina „spiritismului”. Era vorba de o învăţătură religioasă ezoterică, complementară Bibliei (dar deloc
opusă acesteia în spiritul autorului său). Această învăţătură era obţinută printr-un dialog cu misterioase „spirite” informatoare, entităţi-ghizi descarnaţi: Bietul Kardec a declanşat, într-o fiară
atât de sălbatic raţionalistă şi materialistă cum era Franţa secolului al XIX-lea, o ploaie de condamnări. Biserica catolică l-ar fi ars bucuroasă pe rug!
Scandal şi în intelligentsia franceză, al cărei triumfalism ştiinţific era denunţat de Kardec. Şi unii şi alţii au făcut totul pentru a-l ridiculiza: au reuşit atât de bine, încât astăzi în Franţa nimeni nu mai încearcă să folosească cuvântul spirit. Or Kardec vorbeşte enorm de reîncarnare, pe care el o integrase perfect în credinţa sa creştină. El era convins că a fost druid în epoca celtă, cu numele Allan Kardec, pe care şi l-a reluat ca să-şi semneze cărţile.
- Ceva mai târziu, Helena Petrovna Blavatsky (1 831 -1 891 ) va vorbi cu strălucire despre reîncarnare. Doctrina sa, teozofia, va avea un viu impact asupra mediilor intelectuale englez şi american. Totuşi, doamna Blavatsky se referă la cărţile sacre ale Indiei. Astfel, reîncarnarea, văzută din unghi teofizic, va păstra întotdeauna un „ambalaj de origine” oriental.
Şi tot astfel o văd mulţi alţi oameni, asociind-o cu vacile sacre, „curry” din carne de oaie şi îmblânzitorii de şerpi: un întreg exotism ieftin!
- În fine, Rudolf Steiner (1 861 -1 925), mai întâi discipolul doamnei Blavatsky, s-a desprins apoi de familia teozofi că pentru a-şi fonda grupul propriu: antropozofii. Contemporan al lui Cayce, el are aceeaşi deschidere, acelaşi suflu profetic, aceeaşi viziune universală. Ca şi Cayce, el a vorbit foarte mult despre reîncarnare.
Dar Steiner este un intelectual din Europa renană. Şi ca atare, ei s-a făcut auzit mai ales în Elveţia şi Germania.
Cayce nu-i cunoştea nici pe Kardec, nici pe Steiner, nici pe Blavatsky: Lammers îi va explica ce este teozofia! Dar el n-o ia în seamă. Este un american perfect, un urmaş al acelor „Fathers Pilgrims” care au debarcat cu Biblia în mână şi nu vor să ştie de altceva.
Cayce nu vorbeşte nici o limbă străină, nici soţia lui, iar secretara nici atât. Sunt ignoranţi care n-au plecat niciodată de acasă: abia dacă ştiu că lumea exterioară există! Pentru noi ceilalţi, europenii, asta este greu de conceput.
Şi tocmai această incultură crasă, pahidermică va constitui şansa lui Cayce: lipsa sa de instrucţie îi va favoriza îndrăzneala gândirii şi îi va permite să meargă foarte departe, reintegrând reîncarnarea în gândirea sa creştină. Din fericire, la început, nu cunoaşte nimic: nu va putea fi acuzat de plagiat! Va trebui să se recunoască faptul că lecturile sale nu „copiază” pe nimeni.
Geniul particular al lui Cayce îl constituie reîncarnarea debarasată de podoabele indiene.
Dacă mai târziu Cayce adoptă două sau trei cuvinte indiene, dintre care karma, o face din simţ practic: cuvântul karma descrie o realitate pentru care limba engleză nu are cuvânt specific. când Cayce foloseşte cuvintele karma şi akasha, nu este vorba în concepţia sa de budism, ci de o lege cosmică universală situată
mult deasupra tuturor religiilor.
