unul dintre ele: Ab Surdu.
Vita nostra POSDRU est
Cu umerii cocârjați de cultură, cu milenii de știință, artă și tehnică în spinare, academicienii români sunt în același timp visători. Clipa li se pare o miză măruntă în raport cu eternitatea. Numai că aplecarea spre contemplație și spre tatonarea necuprinsului are uneori rezultate nefericite: mici neglijențe contabile, omisiuni provocate de excesul de lirism oniric, nereguli scoase la 42
iveală de un afurisit de control fără acces la imanență etc. Așa se întâmplă în 2018, când reprezentanții Curții de Conturi fac o vizită la Academie și aștern, fără strop de romantism, câteva concluzii, pe care le preia și ziarul Gândul:
„Pe lângă existența unor erori de înregistrare și raportare a unor operațiuni, s-a constatat din nou lipsa de acțiune a Academiei Române în privința calculării, reținerii și virării contribuțiilor de asigurări sociale de stat datorate pentru indemnizațiile achitate membrilor titulari, de onoare și corespondenți, aspecte semnalate și anterior. Totodată, nu a fost corect raportată în contul de execuție plata contribuției pentru concedii și indemnizații datorată de angajator la Fondul național unic al asigurărilor sociale de sănătate, aferentă anului 2017. Astfel, s-a raportat o sumă mai mare decât valoarea plăților efectuate, respectiv de 49.000 lei.
În componența contului «Debitori» s-a constatat existența unei sume de 95.000 de lei, reprezentând debit lipsă gestiune.
De asemenea, nu au fost recuperate plăți considerate neeligibile, în sumă de 2.406.000 de lei, aferente proiectului «Științele socio-umaniste în contextul evoluției globalizate – dezvoltarea și implementarea programului de studii și cercetare postdoctoral» – POSDRU/89/1.5/ S/61
104.
În patrimoniul entității există creanțe în sumă de 1.329.000 de lei față
de bugetul de stat și creanțe în sumă de 486.000 de lei față de partenerii privați români și străini, dar și conturi în afara bilanțului, în sumă de 591.000 de lei, a căror recuperare nu mai este posibilă.
În ceea ce privește întocmirea Programului anual al achizițiilor publice în structura legal aprobată, s-a constatat că au fost înscrise în «Programul anual al achizițiilor publice pe anul 2017» lucrări și servicii care nu au fost achiziționate de instituție, având valoarea de 775.000 de lei.”
Există totuși o explicație pentru care academicienii nu țin cont de conturi.
Ochiul lor bate dincolo de frământările zilei, mintea lor caută soluții la care simplii muritori nici nu cutează să se gândească. Una dintre provocările tehnice de ultimă oră este, cu siguranță, prezența stațiilor 5G. Vigilentă și gata să acționeze pentru binele nației, Academia Română publică un comunicat prin care își asigură căderea în ridicol, chiar dacă îl retrage o zi mai târziu, din cauza reacțiilor publice:
43
„Oamenii de știință avertizează că viitoarele stații 5G vor genera câmpuri electromagnetice de cca 100 de ori mai puternice decât cele ale generațiilor deja în funcțiune, dezvoltând practic un ocean artificial de radiații milimetrice de înaltă frecvență (30–300 GHz), cu imens potențial de risc, pe termen mediu, asupra vieții.”
Cu toți pașii ei greșiți, cu toate neregulile și poticnelile ei, cu toate ocaziile în care se face de râs, cu toți membrii ei compromiși, Academia Română
rămâne un vis pentru o sumedenie de aspiranți la glorie. Mulți vor să-i calce pragul și să-și găsească fotoliul. Orgoliu? Iluzia faimei? Respectabilitate? Bani în plus? Câte puțin din fiecare, probabil. Dar cum să forțezi pătrunderea în Academie, când, prin lege și statut, ea poate să aibă doar 181 de membri titulari și corespondenți, plus 135 de membri de onoare (Papa Francisc, de exemplu), dintre care maximum 40 din țară? Ce te faci? Cum ajungi la locul pe care simți că-l meriți?
Răspuns: nu ajungi. Cu atât mai mult cu cât în noiembrie 2008 Academia adoptă un regulament pentru primirea de noi membri în rândurile ei și are grijă să precizeze că
„Unicul criteriu de primire în Academia Română este caracterul de excepție al contribuției candidatului în știință sau cultură (impact asupra domeniului în care activează, originalitatea contribuțiilor – într-un cuvânt, excelența în cercetare și creație). Reputația națională și internațională a candidatului este un factor important în acceptarea unei candidaturi”.
Statul Paralel în fotoliu
Totuși, cum să rămâi „fără coledzi”, mai cu seamă dacă ești politician și vrei să intri în Academie? Cum să accepți un asemenea afront? Ce-i aia „excelență
în cercetare și creație”? Nu se poate și fără? Ba vezi bine că se poate, îndeosebi într-o țară unde ingeniozitatea e folosită atât de bine în scopuri rele. Și unde sânii țării sunt doldora de lapte bugetar. Iată, există institute și asociații peste care stă praful de două degete, dar care primesc în continuare bani de la stat.
Există institute – cum ar fi Institutul Român pentru Drepturile Omului – unde unii membri nici măcar nu știu cine le e director. Spre a nu mai vorbi de anumiți membri care au uitat – se poate, cum să nu se poată? – că fac parte din conducere.
44
Soluția e, ca de multe ori, recursul la înțelepciunea populară. Mai precis, la expresia „dacă-i stat, stat să fie”. Politicienii nemulțumiți de restricțiile pe care le impune Academia Română iau decizia potrivită: ne facem academia noastră. Una sau câte trebuie. De pildă, patru. Poftim? Sunt paralele? Și ce dacă sunt paralele? Adică Statul Paralel are voie să funcționeze, și noi nu?
Halal democrație!
Sensibil la acest tip de argumente, statul decartează și împlinește visul de glorie al aspiranților. Cele patru academii paralele funcționează cu bani de la stat. Cea mai vizibilă dintre ele este Academia Oamenilor de Știință din România, care-i are ca membri, printre alții, pe Ion Iliescu și Ecaterina Andronescu. Adrian Badea, președintele acestui surogat academic, cu un salariu lunar brut de 21.840 de lei, primește vizita unui reporter de la Digi 24, care-l întreabă: „Iertați-mă, atunci creăm o academie paralelă, practic?”
Răspunsul lui Adrian Badea respiră știință de carte prin toate silabele: „Nu este deloc o academie paralelă. Este o altă academie”.
Cacealmaua nu se poate face altfel decât cu implicarea financiară a statului, mai cu seamă că, până în 2007, AOSR are statut de ONG, se numește AOS și nu primește bani de la buget. În prezent, așa-zisa academie e finanțată de stat prin lege și, chiar dacă membrii ei nu pot folosi titulatura de academicieni, au parte de celelalte foloase ale acestei posturi – în primul rând, foloase financiare, de tipul indemnizației de urmaș pentru soții sau pentru copiii minori. Areopagul paralel conține somități în fața cărora îți sare basca: Anghel Stanciu și Nicolae Robu, Petru Andea și Ivan Cismaru, Șerban Valeca și Teodor Meleșcanu. Ultimul îi declară aceluiași reporter curios de la Digi 24 că nu prea știe cum a devenit membru al academiei, dar, dacă tot a nimerit acolo, fie. Mai trebuie spus că AOSR are trei surori de același calibru și cu aceeași sursă de finanțare, fiecare cu câteva sute de membri: Academia de Științe Tehnice, Academia de Științe Medicale și Academia de Științe Agricole. Semper sunt in flore.
45
LA CURTEA REGELUI DETOX
Sinonime la discreție
Impostura dă din coadă aidoma lui Grivei când se deschide ușa măcelăriei.
Și, așa cum câinele nu pleacă de la măcelar, nici impostorul nu se dă dus din locurile unde știe că va avea mereu un os de ros și o tâmpenie de spus. Și unde nu-i va amenda nimeni aiurelile. Impostura – românească și nu numai – e consecința relativizării. Legea ei de funcționare înlocuiește competența cu arbitrarul și specialitatea cu lăutărismul. În România de azi oricine se poate pronunța pe orice temă și în orice mediu. Și, chiar dacă votul universitarului la alegeri este egal cu al hingherului, părerea expertului n-ar trebui să fie egală cu a diletantului. Dar, ce să vezi?, este. Sigur că efectele sunt de obicei neplăcute, dar prea puțini mai știu atâta latină cât să traducă sublata causa, tollitur effectus în română. Iar cei care știu sunt ignorați de alții care sunt, mai bogați cu o literă, ignoranți. Printre altele, fiindcă efectul imposturii determină uneori creșterea audienței. Și cum să te opui zeului Rating, care plătește ratele la bancă și asigură publicitatea?
Este oare egală impostura cu șarlatania? De cele mai multe ori, da. Numai că lumea a evoluat, așa că acum metodologia și instrumentarul sunt altele decât în lumea feudală. Circul s-a expandat și el. A ieșit din îngrăditura sau din cortul unde își ținea spectacolele și a ajuns să preia conturul satului, al orașului sau al țării. Să i se suprapună, să-l acopere, să i se substituie.
Panglicarii care odinioară distrau lumea au ajuns astăzi să-i influențeze obiceiurile și viața. Sigur, pe vremuri puteai să deosebești iluzia de realitate.
Știai că un om nu se poate hrăni cu flăcări sau cu săbii. Știai că o batistă nu poate fi preschimbată în porumbel. Știai că o femeie nu se lasă tăiată în două
cu fierăstrăul și că scamatoria fals ucigașă presupune iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Astăzi nu mai știi. Fiindcă astăzi naivitatea e întreținută
pe toate canalele, iar cei care încearcă s-o divulge sunt acoperiți de corul candizilor care adoră să se lase prostiți.
Dicționarul explicativ vede în șarlatan „o persoană necinstită, care își atinge scopurile profitând de naivitatea sau de buna-credință a cuiva”. Primul sinonim al cuvântului „șarlatan” este „impostor”, ceea ce în mod normal ar trebui să te facă să nu-i mai cauți și lui definiția. Dacă totuși o faci, afli că
