mirați. Dacă există restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu și barul Trocadero destul de aproape, de ce n-ar exista și Bali Spa la Cornu? Asta-i bună, nici nu vă cunoașteți țara și vreți în Indonezia. Frumos vă sade.
1 Din flori. Licenţă.
61
Liniștea are ecou. În Suedia
După ce i se destramă dezamăgirea, clientul atras totuși de perspectiva regenerării are la dispoziție un program standard de petrecere a timpului. E
suficient să intre pe site-ul stabilimentului ca să afle că o zi obișnuită de detoxifiere la Bali Spa Cornu începe la 6:30 (Sweet Mother of Jesus! – n. m.), iar după toaleta de dimineață arată astfel:
7:00 Băutura Detox cu argilă, servită în cameră sau pe terasa noastră; meditație, scrierea gândurilor în jurnalul pregătit de noi (opțional), lectură
7:30 Jogging pe pista outdoor / acces la sala de fitness 8:30 Servirea micului dejun – dietă vegană / meniu special detox 10:00 Curățirea colonului
11:00 Suc proaspăt de legume / + fructe
12:00 Aquagym, înot în piscină, relaxare în saună sau jacuzzi 13:00 Servirea mesei de prânz – dietă vegană / meniu special detox 15:00 Tratament de estetică corporală
17:00 Ceai detox, relaxare, meditație, lectură
19:00 Servirea cinei – dietă vegană / meniu special detox Câștigul colateral pe care ți-l aduce o ședere la Bali Spa e calificarea în meseria de ospătar, din moment ce fiecare client are de servit trei mese pe zi.
După o primă zi de acomodare, e de presupus că lucrurile vor fi din ce în ce mai simple. Pe lângă asta, se speră ca, prin bacșișurile încasate de la ceilalți meseni, fiecare client să poată acoperi o părticică din costurile găzduirii în templul drenajului limfatic și al întineririi corporale.
Printre celelalte foloase ale programului de mai sus se numără, în anumite condiții, legumificarea clientului și aducerea lui în pragul prostrației. Un prieten care se duce de două ori pe an în Suedia mi-a făcut, cu niște ani în urmă, o radiografie a psihicului unui latin nimerit în mediul scandinav. (Nota bene, orașul în chestiune e un model de civilizație.) Așadar: „În prima zi ieși din casă și simți cum te învăluie noutatea. Ești într-o altă lume. Respiri aer adevărat. Poluare zero, niciun fir de praf, farmacie în toată regula. Te plimbi, admiri arhitectura, vezi două muzee și o catedrală, mănânci, bei o bere. Te culci fericit și dorindu-ți să trăiești veșnic acolo. A doua zi îți iei un ziar în engleză pentru micul dejun, ca să vezi ce se mai întâmplă în lume, în vreme ce tu te răsfeți în paradisul terestru. Lumea din jur e politicoasă, nimeni nu 62
vorbește tare, nimeni nu claxonează, autobuzele sunt aerisite și neaglomerate. Nu există nimic strident, nimic ca să tulbure armonia. Te culci împăcat. A treia zi te trezești, deschizi larg geamurile, inspiri adânc și simți că
nu mai poți. Îți vine să te arunci pe fereastră de la etajul zece”.
Fiindcă masochismul autentic se practică pe bani, șederea la Bali Spa e tarifată corespunzător. Obrazul remodelat și colonul curățat cu cheltuială se țin. Prin urmare, te costă 392 de euro dacă stai patru nopți într-o cameră
dublă și 464 de euro dacă alegi o cameră single. Dacă vrei să stai șase nopți, te costă 549 de euro într-o cameră dublă și 649 de euro într-o cameră single.
E de cercetat dacă diferența de preț ține de confortul și poziția camerei sau de apariția, în regimul de „double”, a unui necunoscut a cărui prezență ar putea fi… ăăă… toxică. Suma e cam aceeași cu cea pe care o plătesc pentru locul unde petrec, din 2013 încoace, o săptămână în Andaluzia, numai că în cazul ăsta este vorba de o vilă cu trei niveluri pe malul Mediteranei, cu o terasă cât apartamentul unde locuiesc în București, cu tot confortul imaginabil, cu un spațiu generos de cazare și cu marea delimitată de un turn maur de apărare la est și de un far foarte vechi la vest. Prezint fotografii doveditoare la cerere, între patru ochi – de fapt, unora le-am prezentat deja.
Ca să nu mai spun că pot să fac orice, am libertatea să nu mă trezesc la 6:30
pentru „băutura detox cu argilă” de la 7 și nu-mi impune nimeni să „servesc masa” de trei ori pe zi. Și nu, nu vă dau adresa. Nu vreau să mă trezesc pe urmă că nu mai găsesc liber din cauza voastră.
Dai un ban, dar știi că poți să crăpi
Faptul că dai bani frumoși ca să meditezi cu un ceai detox alături, în așteptarea meniului vegan, nu trebuie să mire. Sunt multe cazuri în care plătești în loc să fii plătit. Bungee jumping-ul e doar unul dintre ele. Un sondaj stradal făcut cu doi-trei ani în urmă a arătat că 90% dintre cei întrebați n-ar fi fost de acord sub nicio formă să sară cu o coardă elastică de pe un pod, oricât de tentantă ar fi fost recompensa. Et encore. La Paris, în Grădinile Tuileries, există de ani buni un parc de distracții unde, pe lângă La Montagne Russe, Les Autos Tamponneuses și Les Chaises Volantes, face furori o drăcovenie pentru care, spun localnicii, il faut avoir le cœur bien accroché. Dispozitivul se numește Le Manège Booster și are, la fiecare dintre cele două capete, câte un fel de cabină deschisă din plastic, vag asemănătoare unei cupe de excavator, în care se așază douăsprezece persoane în formația „spate în spate”. Clienții 63
sunt fixați zdravăn cu niște centuri, i se face fiecăruia o fotografie tip portret și pe urmă li se pune câte un ecran curbat din plastic în dreptul feței. Odată
încheiate preliminariile, Le Manège Booster se pune în mișcare pe verticală, prinde o viteză care face să le crească pulsul și celor care se uită la spectacol de pe Rue de Rivoli sau de la intrarea în Orangerie și-i transportă pe cei douăzeci și patru de temerari la șaizeci de metri de sol și apoi, cu aceeași viteză, la firul ierbii. Distracția ține cam trei minute. Și – aici voiam să ajung –
cei care au parte de acest tratament plătesc. În loc să fie plătiți.
Gurile rele susțin că ecranul curbat ( la coquille) de pe fața fiecăruia îl ferește de voma vecinului, în condițiile în care unii curajoși (în majoritate copii și adolescenți) se suie în cabina deschisă imediat după ce au mâncat una dintre cele câteva așa-zise gourmandises care se vând în apropiere – cu precădere churros cu nutella, după care dezastrul e garantat. În realitate, rostul ecranelor e să atenueze urletele isterice ale vitejilor și în același timp să împiedice insectele să le intre în guri, în nasuri sau în ochi, fapt care poate avea urmări neplăcute la 120 de kilometri pe oră, cât atinge instalația la viteza maximă. Aceleași guri, la fel de rele, spun că rostul fotografiilor de la început e efectuarea unei comparații fizionomice avant et après, legenda spunând că
unii clienți s-au trezit cu maxilarele mai lungi la sosire. La consolidarea legendei contribuie, fără discuție, și faptul că, în timpul distracției, ambele cabine se dau peste cap cu tot cu conținutul uman, ceea ce înseamnă că tinerii dinăuntru chiar nu mai știu pe ce lume se află și unde sunt punctele cardinale.
De la Tudor Vianu la Ștefan Jianu
Dacă o asemenea provocare se cere plătită nu doar cu emoțiile, ci și cu banii doritorilor de senzații tari, cu atât mai firească e plata pentru șederea bucolică în zona submontană unde se află Cornu, la un suc proaspăt de legume și un pic de aquagym. Asta cu atât mai mult cu cât Bali Spa și ProEstetica, așezământul din care face parte, se bucură de reclama cuvenită. Pe blogul Bali Spa se poate citi un material preluat de pe un alt blog, Fashion Doctor, în care doamna Stella Adam se despletește literar și își începe astfel elogiul: „Nu cred că cineva nu cunoaște numele ProEstetica și pe dna dr Jianu Dana și dl dr Jianu Ștefan”. Limba în care este exprimat mesajul a fost identificată de lingviști ca fiind o derivată a românei. Dincolo de prescurtările care nu au ce să caute într-un asemenea text, dincolo de prezentarea domnilor doctori ca la catalog, cu numele înaintea prenumelui, deși niciunul dintre ei nu este maghiar, 64
construcția „nu cred că cineva nu cunoaște numele ProEstetica” trădează un tip de școală în care pauzele au contat mai mult decât orele. Cu siguranță, decât cele de română.
Se poate bănui că intenția Stellei Adam a fost să scrie „nu cred să existe cineva care să nu fi auzit de ProEstetica”. În acest caz, am fi avut de-a face doar cu o exagerare. Fiindcă, de exemplu, eu, unul, nu auzisem de zisul așezământ.
Vecinii de scară, la fel. Colegii de la editură, în aceeași situație. Cei de la radio și de la televiziune, idem. Ceva îmi spune că există destui oameni din sector, din oraș și din țară care n-au auzit în viața lor de ProEstetica. Ba chiar s-ar putea să fie mai mulți cei care au auzit de Estetica lui Vianu decât de ProEstetica lui Jianu. E bine să-ți alegi cu grijă cuvintele când vrei să elogiezi pe cineva. Altminteri, riști să ajungi la impas sau la enormitate. I-aș putea transmite la rândul meu Stellei Adam că „nu cred că existe cineva care să nu fi auzit de Ladislao Mazurkiewiez, de Pașa Firistova și de André Robert Raimbourg”. Și aș minți. Sunt, firește, zeci de milioane de oameni care n-au auzit de cei trei, deși Mazurkiewiez a apărat poarta Uruguayului la Cupa Mondială din anul 1970, Hristova a primit Cerbul de Bronz la ediția din același an 1970 a festivalului de la Brașov, iar Raimbourg, alias Bourvil, a murit în același an 1970, în care îi apăruseră ultimele două filme din carieră, Cercul roșu și Zidul Atlanticului.
Dr Algekyll bea cafea de păpădie
În concluzie, câte bordeie, atâtea obiceie. De exemplu:
www.farmacialapretmic.ro laudă virtuțile ceaiului verde sau pe ale ceaiurilor cu rol detofixiant asupra colonului: „psylliumul și triphala, un amestec ayurvedic din trei plante terapeutice originare din India”. Trei: psylliumul și triphala. Patru: Luca și Matei.
www.edenspa.ro mizează pe detoxifierea cu alge și argilă și vă dă de înțeles că veți petrece câteva zile de basm, cu pendulare identitară între Doctor Algekyll și Mr Clay.
www.atasagon.ro propune, în ofertele de relaxare la un alt loc cu verdeață
decât cel unde până la urmă ne ducem toți, un program zilnic mai omenos (întâlnirea cu shake-ul + apă alcalină are loc la 8:30, nu la 7:00) și invită la înghițirea unei cantități de apă care obligă la urinare în fiecare oră. Clienții cu probleme de prostată trebuie să-și rezerve din timp folosirea exclusivă a unui pisoar.
65
