întâmplător cu sensul vieții tale. Și, fără să știi de ce, te simți fericit. Îți sugerez să nu rămâi paralizat de senzația neînțeleasă de împlinire.
Profită ca să privești, să înregistrezi, să-ți amintești. În curând vei descoperi încotro se îndreaptă acțiunile tale.
Aceste momente glorioase ar trebui să-mi folosească pentru a-mi defini direcția, așa cum și momentele cele mai nefericite se pot transforma în semnale bune pentru a detecta tot ceea ce nu mai are sens pentru mine sau poate că n-a avut niciodată.
După părerea lui Victor Frankl, omul este dispus și pregătit să suporte orice suferință atâta vreme cât îi poate găsi o semnificație.
Abilitatea de a supraviețui atrocităților din lumea noastră cam crudă nu se sprijină pe tinerețe, pe forță fizică sau pe succesele obținute în luptă, ci pe puterea derivată din găsirea unei semnificații pentru fiecare experiență.
Putere care se exprimă, după cum am spus deja, prin răbdare și acceptare, înțelese ca anulare a necesității presante de schimbare.
Dacă a accepta și a fi răbdător sunt considerate calități, când ne trezim hărțuiți de ceilalți sau când cineva ne face un rău, pare imposibil să
răspundem moral.
Aceste resurse – care sunt ale noastre – trebuie să se dezvolte devreme, adică nu în acel moment în care deja suntem implicați în situație; căci atunci poate fi târziu pentru a găsi cel mai bun răspuns.
Cu alte cuvinte: un copac cu rădăcini puternice poate rezista unei furtuni foarte violente, dar nici un copac nu poate începe să dezvolte acele rădăcini când furtuna apare la orizont.
Filosofia zen ne învață această cultivare indispensabilă a răbdării, a acceptării și a toleranței, dacă urmărim ca ura și competitivitatea să nu ne îndepărteze de la drum.
O decizie târzie nu poate să le scoată la iveală.
Bogățiile nu ne pot proteja.
Nici educația, de una singură, nu garantează, nici nu oferă protecție absolută.
De fapt, în cultura noastră, toleranța pare să transmită pasivitate și, de multe ori, este interpretată ca o expresie a slăbiciunii.
Totuși, este vorba despre un semn al puterii ce provine dintr-o capacitate profundă de a ne menține fermitatea. A reacționa la o situație dificilă în mod cumpătat, și nu cu ură presupune o minte puternică și disciplinată.
Așadar, să cugetăm asupra adevăratei valori care oferă sens vieților noastre și să ne stabilim prioritățile în funcție de asta.
Scopul vieții noastre trebuie să fie clar pentru a putea lua decizia corectă. Astfel vom acționa pentru a ne înzestra cu ceva permanent, cu o atitudine care presupune „să te miști spre“ în loc să te îndepărtezi, adică să îmbrățișezi viața în loc să o respingi.
Busola vieții
Pe o hartă, direcția se definește în funcție de ceea ce indică roza vânturilor.
Dacă o privim de aproape, vedem că există direcții infinite, dar că cele patru direcții fundamentale sunt cele care corespund punctelor cardinale: nord, sud, est și vest.
Cam la fel se întâmplă și cu sensurile vieții: există răspunsuri infinite, dar marile grupuri de dezbateri nu sunt multe.
Dacă ar trebui să împart pe categorii răspunsurile pe care oamenii le oferă la întrebarea D.C.N.T., cred că n-ar trebui să mă gândesc la mai mult de patru.
Cei care caută Plăcerea.
Cei care caută Puterea.
Cei care caută îndeplinirea unei Misiuni.
Cei care caută Transcendența.
Chiar și tu însuți, dacă ai îndrăznit să te gândești, probabil că ai dat un răspuns care ar putea fi inclus într-una dintre aceste categorii.
Având în vedere caracteristicile direcțiilor, fiecare categorie se definește printr-o căutare care, pentru a nu se transforma într-o țintă, trebuie să fie inepuizabilă.
Și nu pentru că scopurile ar fi demne de dispreț, ci pentru că nu conduc neapărat spre fericire.
Cele patru prototipuri principale
În căutarea Plăcerii
Mă întâlnesc cu Julia. Ajunge târziu, ca aproape de fiecare dată. Este îmbrăcată cu o fustă cu volane care o face să pară mai grasă, iar părul are o șuviță oribilă vopsită cu verde.
Zâmbește ca nimeni alta și se agață de gâtul meu ca să mă sărute zgomotos: toată lumea din cofetărie întoarce capul. Ea observă asta și îi face plăcere.
– Invidioșii! îmi spune…
Cred că râde de toți.
Și de mine.
– Plec…
– Unde? întreb anticipând răspunsul.
– Nu știu. Încep prin Europa, apoi mai văd.
