o contrazică pe Tucker – poate că a avut chiar el o armă cu care i-a amenințat ca să i-o dea pe-a lor.
Mirat, Dupree a ridicat din sprâncene. În timp ce a pus întrebarea, a scris o notă
în josul paginii.
– Dacă are arma lui, de ce o folosește pe cea a tatălui?
– Ca parte din ritual. Pentru el, din cine știe ce motiv, este important să
procedeze așa.
Nereușind să se stăpânească, Emerson s-a ridicat în picioare.
– Ceea ce ne conduce din nou la un anihilator, la un ucigaș de familii, care trebuie să-și săvârșească crimele cu arma tatălui pentru a obține ceea ce caută
ucigașii de familii: putere și control. Principalul lui obiectiv este tatăl. De aceea folosește arma lui.
– Și de ce pedepsește restul familiei? a întrebat Tucker.
– Probabil că reprezintă propria familie, îi pedepsește pentru că au asistat la chinul său fără să facă nimic, a explicat Emerson.
Amaia s-a gândit îndelung înainte de a vorbi.
– Ar putea fi un anihilator, dar de cele mai multe ori ucigașii de familii care ucid pentru putere și control au suferit în copilărie abuzuri fizice, emoționale și, în majoritatea cazurilor, sexuale. Când comit astfel de crime, de obicei își torturează victimele, provocându-le aceleași suferințe prin care au trecut ei. Dacă
aleg o familie pentru că-i amintește de familia lui, atunci trebuie să se identifice cu unul dintre membrii ei. În cele mai multe cazuri documentate, au grijă de cel cu care se identifică, și chiar dacă uneori își pierd controlul, îl ucid numai dacă
nu au de ales și în nici un caz nu-i torturează, așa cum fac cu ceilalți membri, fără să-i intereseze să disimuleze rănile, chinurile, umilințele. Mai mult, fac ca scena crimelor să fie cât se poate de evidentă. Ucigașii vor ca lumea să vadă ceea ce le-au făcut și să afle de durerea lor.
Johnson a fost de acord.
– Cred că ideea e interesantă, poate că avem de-a face cu ceva deosebit. Toți membrii familiei au fost împușcați, rănile le-au fost disimulate și nici unul dintre ei nu a fost batjocorit, i-a tratat egal pe toți.
Înainte de a continua, Amaia a dat din cap că e de acord.
– Dacă există vreo diferență, atunci este față de tată, pentru că se folosește de arma lui, dar nimic altceva. Nu cred că este vorba de un anihilator, chiar dacă așa pare la prima vedere. E un ucigaș apostolic, îi caută pentru păcatele lor, îi eliberează prin moarte și acum știm și că se roagă pentru ei.
– Cred că asta nu are nici o legătură, poate regretă. În rest, se potrivește perfect cu profilul unui anihilator. Suntem cu toții de acord cu asta, a conchis Emerson.
Amaia a observat că Tucker a clătinat ușor din cap. Nu erau chiar toți de acord, așa cum credea Emerson.
– Consens fals, a murmurat Amaia iritată.
– Ce insinuați? a întrebat Emerson, fără să-și ascundă supărarea.
Amaia a inspirat adânc și a așteptat câteva secunde, înainte de a răspunde.
Situația începea să fie ridicolă. Era firesc să nu-i facă viața ușoară, dar nu-și imaginase că vor avea pretenția să fie de acord cu ei, numai pentru că erau agenți
străluciți ai FBI. Și-a ales cuvintele cu grijă, înainte de a vorbi.
– Vreau să spun că atunci când se realizează profilul unui ucigaș, trebuie să fim atenți la riscul de confirmare, este simplu să găsim teorii și probe care să
confirme ceea ce credem, evitând încontinuu tot ceea ce le contrazice. La fel se întâmplă și în cazul consensului și cu tendința de a crede că teoria pe care o apărăm este cu atât mai veridică cu cât e mai vehiculată, sau cu cât e mai prizată
de cei din jurul nostru, fără să știm cu exactitate cine sunt „toți cei care sunt de aceeași părere“. E o eroare indusă de creier, atunci când nu ne deranjăm să
gândim mai departe. Uneori, faptul că mulți oameni gândesc la fel despre ceva nu înseamnă altceva decât că mulți oameni gândesc greșit.
Emerson și-a coborât privirea, mutându-și ura spre podea. Oftatul iritat al lui Johnson s-a auzit clar.
Dupree, cu fruntea încruntată și cu buzele strânse, continua să o fixeze cu privirea. Era evident că discursul ei nu-i plăcuse nici lui. Amaia a înțeles că
pentru ei nu era decât o polițistă de duzină care nu le arăta respectul cuvenit, însă
ea nu era unul dintre cadeții lor, era un polițist ca oricare altul, într-un corp de poliție mic, de acord, dar merita același respect, iar Amaia Salazar știa cum să se facă respectată. Încercase să facă exercițiul, știind prea bine că era incomplet, dar în acele momente nu-i mai păsa de nimic. A sesizat o ușoară mișcare în spate și a observat că Dupree a dat din cap la semnul făcut de bărbatul din spatele ei.
– Continuă, i-a cerut el.
Ea a dat din cap, în semn de supunere. Dacă tot aveau să o asculte până la capăt, atunci nu era cazul să fie impertinentă.
– Faptul că se roagă pentru ei îl face deosebit, și această deosebire schimbă
lucrurile. Încă nu știm ce importanță are și dacă este determinantă, dar nu avem cum să nu ținem cont de ea și să nu cercetăm mai profund numai din motivul că
nu se potrivește cu profilul unui anihilator. Și bănuiesc că și dumneavoastră
credeți la fel, a spus către Dupree.
