Știa deja că nu avea să-i ofere nici o informație. Evitase să o privească și mergea la un metru în fața ei. Relația lor părea definitiv compromisă din ziua trecută, așa că nu s-a mai chinuit să întrebe și a încercat să memoreze hățișul pe care-l străbăteau, gândindu-se chiar că ghidul ei făcea ocoluri inutile tocmai cu scopul de a o zăpăci. A fost aproape convinsă atunci când, la capătul unui coridor îngust, au luat liftul până la subsol. Ușile ascensorului s-au deschis dinaintea unei săli mari, împărțite de panouri joase în dosul cărora se aflau multe birouri și agenți prinși cu munca. S-au oprit în fața uneia dintre multele uși care dădea în încăpere, iar Emerson, arătându-i două scaune înguste, lipite de perete, i-a făcut semn să aștepte. Agentul a bătut ușor la ușă și a intrat, lăsând-o în hol. Rămasă
singură, Amaia a observat cum mai mulți dintre cei de la birouri se întorceau ca să o privească și și-a dat seama că privirea unuia dintre ei aluneca până într-un punct aflat deasupra capului ei. Și-a ridicat privirea și a văzut lumina roșie, pâlpâitoare, a camerei de supraveghere. A tras aer adânc în piept. O țineau sub observație.
Agentul Emerson a intrat în birou, i-a salutat pe cei prezenți și a ocupat un loc discret, lângă perete. Se așteptase să se afle acolo Dupree, agenta Tucker și agentul Johnson, dar l-a surprins prezența a încă doi bărbați, care împreună cu Dupree se uitau pe un ecran la fata de pe hol. Subinspectoarea Amaia Salazar era o tânără cu aspect îngrijit, avea părul blond și lung prins în coadă, cercei micuți, pantofi curați, ecusonul la vedere, spatele drept și capul sus. Lui Dupree nu i-a scăpat scurta privire pe care fata a aruncat-o spre cameră. Știa că era observată,
dar asta nu părea să o incomodeze. Atitudinea ei era dovada unei autentice și legitime suficiențe.
Stând în picioare într-o parte a mesei, agentul Johnson a deschis un dosar și a început să citească. Avea o voce gravă, iar tonul era liniștit și didactic, ca al unui profesor, chiar dacă aspectul său amintea mai mult de un doctor de țară victorian, mai ales datorită mustății și bărbii, tunse impecabil și încărunțite prematur. Din ziua în care a intrat în academie, în urmă cu treizeci de ani, nu pusese pe el nici un gram de grăsime, dimpotrivă, poate chiar slăbise puțin. Se mândrea cu faptul că încă putea să poarte aceleași haine, iar unii chiar susțineau că așa este, ținând cont de cum atârnau dezordonate de umerașul care era trupul său.
– Amaia Salazar, douăzeci și cinci de ani, studii la Universitatea Catolică Loyola din Boston, a urmat Dreptul și Științe Sociale și Comportamentale, s-a specializat în comunicare nonverbală științifică și în criminologie și a fost șefă
de promoție. Și-a completat studiile universitare după ce s-a întors în țara natală, apoi a intrat în poliție.
Unul dintre bărbații care se uitau la ecran alături de Dupree a încuviințat, fără să
fie prea impresionat. Jim Wilson era pe atunci directorul Centrului Național de Criminalistică și unul dintre cei care-i puseseră bazele. Arhivele Centrului conțineau informații nu doar despre asasinate, violuri și jafuri, ci și despre violatori aflați în liberare condiționată, infractori organizați, teroriști, persoane dispărute, furturi de identitate… Reușise ca agenții din toată lumea să contribuie la baza lui de date cu antecedente penale ale unor mii de delicvenți și arhiva conținea în jur de cincisprezece milioane de dosare. Celălalt bărbat era Michael Verdon, șeful Serviciului de Investigații Criminale. Toată lumea știa că Wilson și cu el erau prieteni vechi. Fiecare avea în jur de șaizeci de ani, intraseră în FBI în același an și amândoi păreau să fie obsedați să-și aranjeze puținele fire de păr peste craniul tot mai strălucitor. Dar asemănările încetau aici. Michael Verdon avea o înfățișare atletică, o piele tăbăcită de soare și ploi, ca a unui marinar, și părea să fie capabil să treacă fără probleme probele de educație fizică, așa cum ar fi făcut-o un cadet. Wilson era genul de bărbat care arată bine văzut din spate.
Din față, o burtă impresionantă, nu mai mică decât a unei femei gravide în luna a șasea, nu lăsa loc de îndoială. Wilson și Verdon concepuseră un Index descriptiv latent de identificare, un program inovator din anii ’80, care permitea compararea caracteristicilor unei crime cu tendințele criminalilor studiați și aflați deja în sistem. Programul detecta analogii și sugera suspecți. Pe vremea aceea, programul era capabil doar să compare amprente, dacă suspectul fusese în
pușcărie, sau dacă încă mai era, și, în plus, prezenta o listă cu colegii de celulă și posibili colaboratori. Raportat la tehnologia din prezent, Indexul descriptiv latent de identificare ține de preistorie, dar a fost strămoșul bazelor de date care se utilizează acum peste tot în lume. Wilson a răsfoit copia lui după dosarul Amaiei Salazar și a fost total de acord cu Michael Verdon, care a rostit întrebarea ce plutea în aer.
– De ce nu am recrutat-o pe când era încă studentă? Universitatea Loyola a dat unii dintre cei mai buni agenți de-ai noștri.
Johnson a încuviințat.
– Da, șeful a remarcat-o, a spus arătând cu bărbia spre Dupree, care continua s-o observe cu atenție pe femeie de pe ecran. Și chiar s-a încercat. Se potriveau toate: fără antecedente, studia aici de la doisprezece ani, mereu în cele mai bune internate. A avut câteva relații romantice fără importanță cu colegi nordamericani neconflictuali. Relațiile s-au încheiat fără certuri. Nici vorbă de droguri, nici arme, nici un scandal. Am primit o recomandare specială din partea rectorului Universității Loyola. Salazar a prezentat o lucrare de diplomă
strălucită despre… Johnson a căutat în raport titlul complet. Ăsta e:
„Comunicare nonverbală științifică aplicată minorilor cu risc de excludere socială“, dar atunci când am abordat-o, și-a manifestat dorința de a se întoarce în Europa.
– În Spania, a precizat Dupree, care rămăsese tăcut până atunci.
– Da, în nord, în Pamplona, a explicat Johnson. Chiar dacă corpuri de poliție mult mai importante, cum ar fi Policí Nacional sau Guardia Civil ar fi primit-o fără probleme, a ales să intre într-un mic corp de poliție, numit Policía Foral de Navarra.
– Iar acum o avem din nou aici, a spus Verdon, gânditor, fără să se adreseze nimănui, în timp ce pleca de lângă Dupree pentru a se așeza pe unul dintre scaunele de primire de lângă ușă.
– Mă rog, a spus zâmbind Johnson, cert este că niciodată nu i-am pierdut urma: așa cum era de așteptat, chiar și numai formația ei universitară a făcut-o să avanseze vertiginos: e subinspector, a fost cea mai tânără din țara ei, și ar fi trebuit deja să o avanseze din nou, are o carieră ireproșabilă și…
– Nu știu ce să facă cu ea, a spus agenta Tucker, aruncând pe masă, supărată, copia ei după raport. Nu poți să faci ceva bun fără să ai parte de ceva rău, mai ales când e vorba de o femeie, a adăugat, clătinând din cap cu o resemnare simulată.
Johnson a ridicat din sprâncene. Tucker nu pierdea nici o ocazie de a-și preciza poziția combativă contra sexismului. Johnson bănuia că, asemenea tuturor, Tucker avusese parte de porția ei de ultraj, din cauză că era femeie, că era afroamericană… Dar mai știa și că era o cățărătoare profesionistă, care-și dorea postul lui Dupree și că în drumul ei spre culme călcase în picioare fără milă
bărbați și femei. În ultimii doi ani, făcuse praf trei criminaliști, desemnați drept ajutoarele ei, un bărbat și două femei. Îl suporta lângă ea pe Emerson numai pentru că acesta era un lingău profesionist căruia trebuia să-i recunoști măcar meritul de a ști la care masă să cânte.
Emerson a dat din umeri.
– În orice caz, rata criminalității în zona aceea este minimă. Nu cred ca ea să fi văzut vreun cadavru în tot acest timp, în afară de sinucideri și violență macistă.
Probabil că a început să ruginească.
Dupree l-a privit ca și cum ar fi fost mirat de prezența lui acolo. Din atitudinea lui, Emerson a înțeles că vorbele sale nu-i făcuseră nici o plăcere. Dar Tucker a fost cea care i-a dat replica:
– Greșiți. Ea, singură-singurică, a reușit să prindă un sechestrator în serie, care e cel mai rău și greu de prins dintre răpitori. A reușit să o elibereze pe ultima femeie răpită și a reușit să adune probe că bărbatul mai răpise cel puțin două
femei, înainte de a le asasina.
Emerson și-a strâns toți mușchii mandibulei, de parcă și-ar fi mestecat dinții.
Verdon a aruncat întrebarea:
– De ce o polițistă cu formația ei ar vrea să se întoarcă acolo? Pentru ce s-a întors în Spania?
– Ca să aștepte, a spus Dupree.
– Să aștepte ce?
Dupree a preferat să nu răspundă. A zâmbit ușor și și-a coborât privirea, fără să-și ia ochii de la tânăra de pe ecran.
Johnson a continuat:
– Când trimitem invitațiile pentru polițiștii europeni, întotdeauna lăsăm alegerea la latitudinea superiorilor lor. În cazul subinspectoarei Amaia Salazar, invitația a fost nominală, a spus Johnson zâmbind. Imediat ce au primit-o, ne-au împachetat-o și ne-au trimis-o prin curierat rapid.
– Ignoranța lor este norocul nostru, a adăugat Dupree.
Directorul Wilson, care urmărise conversația fără să intervină, s-a dus la ușa laterală care dădea în biroul de alături. A rămas o clipă cu mâna pe clanță, uitându-se la Dupree.
– Știi deja părerea mea. Ne-a refuzat o dată, iar inteligența strălucitoare nu justifică insolența. Dacă e în stare să susțină asta…, a spus, arătând cu un deget palid către semnele colorate care se ițeau dintr-un dosar de pe masă. Dacă e vorba, așa cum susții tu, de genialitate și nu de aroganță, am să te susțin, oricare ar fi decizia ta.
