– Domnule agent Dupree, o clipă, vă rog.
Dupree s-a întors, a privit-o cu indiferență, și-a înclinat ușor capul și l-a salutat pe Emerson, care se oprise în spatele ei.
– Agent Emerson, a spus, după care și-a văzut de drum, înconjurat de colegii săi.
Amaia a înmărmurit văzându-l cum se îndepărta. Și nu i-a păsat că Emerson ar fi putut-o auzi spunând:
– Măgar îngâmfat!
3. Tiparul vântului
Academia FBI, Quantico, Florida
Când au ajuns în aulă, luminile erau stinse deja. Agentul Emerson s-a oprit în ușă și, fără să-și ia la revedere, s-a întors pe unde veniseră. Înăuntrul sălii părea să fi izbucnit o furtună. Pe ecranul din fundal rula un film în care se vedea cum ploaia și vântul lăsau în urma lor acoperișuri care zburau prin aer, stâlpi și fire de curent trântite la pământ și valuri revărsându-se din mare. Aplecându-se cât de mult putea, ca să nu atragă atenția, Amaia a intrat în sală și a căutat prin semiîntuneric un loc unde să se așeze cât mai repede. Filmul a fost urmat de un altul, apoi de o serie de fotografii cu calamități naturale, cicloane, taifunuri, uragane. Unele fotografii erau făcute de la mare înălțime și păreau să provină de la emisiunile de știri sau de pe coperta unor reviste.
– Calamități naturale, a spus o femeie din capătul sălii.
Amaia a recunoscut vocea ușor nazală a agentei Tucker. Chiar dacă nu o vedea, înfățișarea ei i-a apărut limpede în minte. Tucker era afroamericană, avea în jur de cincizeci de ani și un chip extraordinar de frumos. Purta părul tuns la fel de scurt ca un pușcaș marin, poate pentru a domoli exuberanța trupului ei, care o făcea să pară mai scundă decât era în realitate. Ea chiar făcea parte din echipa de lucru a agentului Dupree. Răspundea de comunicarea cu mass-media, cu familiile și cu victimele și avea cea mai mare vechime în muncă, după Dupree.
Cu trei zile în urmă ținuse o conferință despre crimele de pe internet și, auzindu-i din nou vocea, Amaia s-a gândit că la așa ceva trebuie să se fi referit Emerson atunci când spusese că Dupree avea maniera lui proprie de a face lucrurile. Era evident că superagentul nu avea de gând să dea pe acolo. A oftat, impunându-și să fie atentă la agenta Tucker, care continua să vorbească, învăluită în întuneric.
– Lasă în urmă zeci de victime, cadavre cu leziuni multiple și, după trecerea lor, se pune în aplicare un protocol de acțiune care are drept scop salvarea cât mai rapidă a supraviețuitorilor și evitarea propagării bolilor cauzate de descompunerea corpurilor. Toate astea îi obligă pe toți cei implicați în salvare și
investigare să acționeze cât de repede pot. Vorbim despre zone unde totul e haos, despre locuri unde e ușor ca un anchetator să se lase cuprins de confuzie și să nu observe semnele care indică o crimă. Cadavre ciopârțite, atârnate de copaci sau parțial eviscerate, zgâriate și mutilate, pentru că de cele mai multe ori furia elementelor naturii le-a smuls toate hainele. Aveți pe masa din fața dumneavoastră un dosar care va face subiectul următorului antrenament. Dosarul conține toate detaliile, pe care acum am să le rezum doar, pentru că aveți totul acolo. În această primăvară, în timpul celei mai calde luni martie din cât se cunoaște, tornadele și furtunile de mare intensitate s-au năpustit asupra multor zone din țara noastră. Una dintre aceste furtuni devastatoare s-a abătut asupra unei mici localități, aproape de Keillen, Texas, provocând numeroase daune asupra animalelor domestice și a culturilor agricole, precum și multe victime omenești, printre care membrii familiei Mason. Toată familia: tată, mamă, trei copii adolescenți și bunica lor care locuia cu ei.
Pe ecran s-au derulat fotografiile cu înainte și după furtună ale unei ferme texane tipice și o familie zâmbitoare pozând pe verandă. Fotografiile cu dezastrul erau de proastă calitate, făcute, fără îndoială, de un asistent lipsit de experiență.
Lipseau zonele marcate și referințele. Rănile nu fuseseră fotografiate suficient de aproape, sau, cele care fuseseră, nu erau bine focalizate. Existau câteva planuri generale irelevante. Cadavrele zăceau foarte aproape unele de altele, ceea ce te făcea să presupui că atunci când acoperișul și o parte din zid s-au prăbușit, toată
familia era adunată la un loc. Amaia și i-a imaginat îmbrățișându-se, încercând să se încurajeze unii pe alții pentru a-și alunga frica. Peste cadavre căzuseră
bucăți de lemn, moloz și câteva piese de mobilier specifice unei ferme.
Tucker a continuat.
– Graba obișnuită de a-i îngropa, așa cum prevede protocolul în caz de calamitate naturală, plus faptul că, din start, cauza morții nu stârnea nici un fel de suspiciuni, a dus la întocmirea rapidă a certificatelor de deces, fără să se mai facă autopsie. O lună mai târziu, aerul rece adus de vântul dinspre Canada și plasele de aer cald din golful Mexic au dus la formarea mai multor furtuni de tipul supercelular, caracteristice pentru capacitatea lor de a genera mai multe furtuni mai mici. Furtuna supercelulară a explodat cu toată forța pe coridorul Oklahoma, iar una dintre furtuni a distrus ferma familiei Jones, de la periferia localității Brooksville.
Pe ecran a apărut din nou o fermă frumoasă, de data aceasta fotografiată de sus.
A urmat o altă fotografie în care totul era moloz și tristețe.
– Membrii familiei Jones au fost găsiți morți pe teritoriul fermei lor. Tatăl, bătrâna lui mamă, soția și cei trei copii, toți de sex și vârstă similare cu cei ai familiei Mason.
Pe ecran, cele două fotografii prezentând un cadru general al fiecărei scene ar fi putut fi oricând suprapuse, coincidența era uluitoare: cadavrele apropiate unul de celelalte, praf, moloz și piese de mobilier prăbușite peste ele. Chiar dacă Amaia nu cunoștea amplasarea celor două ferme, ca primă observație s-ar fi putut spune că erau poziționate identic. Și-a notat asta în minte.
Agenta Tucker a făcut o pauză, ascultând mulțumită murmurul care se extindea printre polițiștii europeni. De data aceasta, fotografiile erau foarte bune; până și pentru o privire neexperimentată era evident că în spatele aparatului foto se aflase mâna experimentată a unui fotograf judiciar.
– Dacă s-ar fi procedat ca în cazul anterior, a continuat agenta Tucker, ar fi fost foarte posibil ca și aceste morți să fie trecute cu vederea de către investigatori.
Toți membrii familiei se aflau în ceea ce fusese salonul, nu prezentau leziuni corporale, în afară de contuzii grave la cap, cauzate, fără îndoială, de căderea peste ei a grinzilor și mobilelor.
Agentul francez din vechea Sûreté, așezat chiar lângă Amaia, a intervenit:
– Cazurile sunt foarte asemănătoare. Dacă ați recunoscut că primul nu a stârnit bănuielile autorităților locale sau statale – și văzând fotografiile, pariez că primul nu a fost condus de FBI –, ce v-a făcut să tratați diferit al doilea caz?
Agenta Tucker a așteptat câteva secunde, până când a fost sigură că se bucură de atenția întregii audiențe.
– Un martor, a șoptit ea și totuși s-a auzit până ultimul ungher întunecat al sălii.
Amaia a zâmbit. Era limpede că agenta stăpânea la perfecție tehnica de a capta atenția și de a stârni interesul.
– Un copil de unsprezece ani, prieten cu fiul proprietarilor fermei, a explicat agenta, vorbind din nou pe tonul ei obișnuit. În ciuda alertelor meteo și a faptului că părinții îi interziseseră să iasă din casă, a ieșit pe furiș pentru a merge să se
întâlnească cu prietenul său. Furtuna s-a dezlănțuit cu toată intensitatea înainte ca el să ajungă la adăpost, așa că s-a refugiat în cotețul găinilor. Băiatul nu a suferit răni grave, dar a rămas înțepenit ore în șir sub o scândură lată, care i-a salvat viața, pentru că l-a apărat de o grindă care a căzut mai apoi. Apăsarea asupra pieptului l-a făcut să nu poată striga. A spus că după trecerea furtunii i-a auzit pe membrii familiei ieșind din adăpostul de sub hambar. Chiar dacă de unde se afla el nu-i putea vedea, e sigur că a recunoscut mai multe voci. Atunci a văzut un om venind pe pășune și apropiindu-se de casă, iar după puțin timp a auzit împușcături, țipete și din nou împușcături, până când strigătele au încetat.
Înspăimântat, a auzit cum cineva scormonea prin dărâmături; zgomotele au încetat și atunci l-a văzut din nou. L-a descris ca fiind un bărbat înalt, slab, cu un mers de om tânăr, ducea o valijoară și avea o insignă prinsă de rever. A mai spus că după ce bărbatul a ieșit din nou pe pășunea din fața casei, și-a lăsat valijoara jos, a stat foarte drept în fața ruinelor casei, și-a ridicat ambele brațe și, într-o liniște absolută, a început să le miște lent și ritmic, de parcă ar fi dirijat o orchestră. „Compozitorul“, așa l-a numit martorul și tot așa se referă la el și echipa care investighează cazul.
Toți polițiștii au rămas tăcuți, dar aproape că li s-au auzit mușchii încordându-li-se sub piele, ca ai unui câine de vânătoare care și-a amușinat prada.
Amaia s-a uitat la agenta Tucker. Chiar dacă abia putea să-i vadă fața în întuneric, și-a dat seama că dădea din cap mulțumită de efectul cuvintelor ei.
– În ciuda tuturor așteptărilor, asasinul nu și-a luat arma, am găsit-o în apropierea cadavrelor. Un revolver Smith&Wesson 617, calibru 22, care s-a dovedit că-i aparținea tatălui. Autopsia a dezvăluit că sub rănile de la cap ale tuturor membrilor familiei, despre care s-a presupus că au fost provocate de dărâmături și piese de mobilier, se ascundeau gloanțe trase cu acel revolver și că, de fapt, împușcăturile fuseseră cauza morții. Așa după cum declarase și puștiul, am găsit suficiente indicii pentru a proba că familia se ascunsese de furtună în adăpostul de sub hambar, că toți membrii ei au murit din cauza împușcăturilor în cap și că întreaga scenă a crimei, plină de ruine, a fost realizată pentru a simula că membrii familiei muriseră din cauza rănilor provocate de dărâmături, atunci când casa s-a prăbușit peste ei. Scena l-a făcut pe unul dintre membrii echipei noastre să-și amintească de fotografia apărută cu o lună în urmă pe coperta unei reviste: fotografia cu membrii familiei Mason, morți în Texas, după trecerea furtunii, cu cadavrele pe jumătate îngropate sub dărâmăturile propriei case. Vă
amintiți că au fost îngropați fără autopsie. L-am interogat pe șeriful care
condusese cazul. Și acolo fusese găsită o armă, în apropierea cadavrelor, una de același calibru, 22, care s-a dovedit a fi a tatălui, doar că atunci nu i s-a dat nici o importanță. Am obținut permisul de exhumare și examinarea cadavrelor a revelat faptul că pe lângă rănile de la cap provocate de dărâmături, mai erau și altele cauzate de gloanțe, care, la fel ca în celălalt caz, fuseseră trase cu pistolul găsit la fața locului și aparținând tatălui.
Pe ecran se succedau prim-planuri cu traumatisme și excoriații, făcute în timpul autopsiei.
