Tucker și-a părăsit locul din capătul sălii, s-a dus la intrare și a aprins luminile în sală. Imaginea cadavrelor de pe ecran s-a diluat aproape până la dispariție, în timp ce polițiștii clipeau des, în încercarea de a-și obișnui ochii cu lumina puternică.
Agenta a continuat:
– Înaintarea violentă dezlănțuită de vântul de peste 250 de kilometri pe oră
transformă orice așchie într-un proiectil mortal. Asasinul știa asta, fără îndoială.
În două dintre cazuri a acoperit găurile gloanțelor cu moloz, dar în celelalte s-a folosit de bucăți de lemn, pe care practic le-a înfipt în țestele lor.
Tucker a făcut o pauză teatrală și i-a privit pe toți cei prezenți. Amaia a știut că
urma o dezvăluire importantă, de la care agenta Tucker se aștepta la reacții: așa era ea.
– Toate rănile cauzate de dărâmături sunt post-mortem. Asasinul a aranjat locul crimei pentru a inversa ordinea în care faptele au avut loc.
Amaia se așezase la una dintre mesele cele mai apropiate de ușă, așa că acum se afla foarte aproape de agenta Tucker. A observat cum îi creștea zâmbetul pe față
în timp ce asculta rumoarea care se extinsese iarăși printre polițiști, dintre care unii începuseră să discute între ei, făcând tot soiul de interpretări. Când a ajuns cu privirea asupra ei și și-a dat seama că era observată, zâmbetul a crescut și mai mult pe fața agentei.
Tucker a arătat spre dosarul de pe masa Amaiei.
– În dosarul de pe masa fiecăruia sunt datele de care dispun, informațiile culese de la vecini, declarația martorului, fotografiile de la scena crimelor, scurte
biografii ale membrilor celor două familii și, ca să nu bâjbâiți ca orbii, toți pașii făcuți până acum; încercările de a găsi un punct comun între cele două locuri, sau între cele două familii, fără ca până în acest moment să se fi găsit alte similitudini în afară de sex, vârstă și numărul membrilor fiecărei familii, așa cum v-am spus deja. Este vorba despre un caz deschis de care se ocupă în prezent FBI. Datele la care aveți acces sunt confidențiale. Nu s-au făcut dezvăluiri pentru presă. Credem că intenția individului cu care avem de-a face este să treacă
neobservat și că se numără printre cei care nu vor faimă, s-ar părea că își îndeplinește țelul imediat ce comite faptele. El nu are nevoie de publicitate și noi nici atât. Cea mai bună bază a noastră este ca el să continue să creadă că nu știm că există.
Gertha a negat și a spus cu voce tare:
– Nu e inuman să aștepți să acționeze din nou și să nu informezi presa, numai pentru a te asigura că nu se va opri?
– Nu credem că se va opri, dar dacă am face cazul public, atunci s-ar putea să-și schimbe modul de operare și, ținând cont de zona imensă în care acționează
asasinul, asta l-ar face imposibil de prins. Singura noastră șansă este să i-o luăm înainte. Pentru a duce la bun sfârșit acest exercițiu vă veți putea baza pe agentul dumneavoastră de legătură, dar care nu va contribui în nici un caz cu sugestii sau păreri la concluziile dumneavoastră. Cu ajutorul propriului sistem informatic, vă
va pune la dispoziție toate datele de care dispunem. Veți realiza trei profiluri: unul de comportament, altul geografic și al treilea, victimologic. Trebuie să
predați concluziile mâine, înainte de ora douăsprezece.
Barbagallo, inspectorul italian de la Carabinieri, a ridicat dosarul deasupra capului.
– Scuze, agentă Tucker, să nu credeți că mă plâng de neatenția dumneavoastră, dar conform programului, agentul special Dupree va ține acest curs…
Amaia a zâmbit și a dat din cap negativ, în tăcere, în timp ce se gândea la gestul lui Dupree de a o evita fățiș, înainte de a se îndrepta spre hol.
Agenta Tucker, care ajunsese la ușă deja, s-a oprit cu mâna pe clanță și a spus, savurând fiecare cuvânt:
– Și l-a ținut. Ce credeți că a fost această conferință?
4. Pompe funebre Ward
Cape May, New Jersey
Cadavrul era într-o stare lamentabilă. Mary Ward a ciupit cu două degete neînmănușate pielea de pe obraz. Primul strat de piele s-a desprins, lăsând pe pomete o pată asemănătoare cu cele ale arsurilor solare. A strâns epiderma între degete. Era gumoasă, ca resturile de clei de lipit. A oftat. Cadavrele congelate erau întotdeauna cele mai complicate, iar acela nu avea să fie o excepție. Și-a șters resturile cu o bucată de tifon umedă și s-a aplecat ca să verifice nivelul în rezervorul umidificatorului, pe care-l lăsase pornit lângă masă toată noaptea. L-a golit în chiuvetă și s-a gândit că, în ciuda zgomotului deranjant, o să-l lase în funcțiune cât timp va încerca să o înfrumusețeze pe sărmana doamnă Miller. Mai întâi, a aplicat un strat gros de praf absorbant, lăsându-l să acționeze în timp ce s-a ocupat de păr. A privit cuprinsă de milă bogatul păr castaniu pe care defuncta îl avea în fotografia primită drept model. Zâmbea spre camera foto, lipită de unul dintre fiii săi, „cu siguranță cel mare“, s-a gândit Mary. Își amintea: murise împreună cu soțul, soacra și cei trei fii, cu șase luni în urmă, în timpul uraganului.
Conform protocolului, familia fusese îngropată după numai câteva ore, însă
mama doamnei Miller, care trăia în Spania, a fost cât pe ce să moară de inimă
când a aflat vestea și a răsturnat cerul și pământul pentru ca fiica ei să nu fie îngropată înainte de a o vedea. Acum ea s-a trezit cu un cadavru care stătuse congelat șase luni și cu o fotografie și cereau de la ea să facă minuni. Cu un uscător de păr a îndepărtat resturile de praf absorbant și, după ce a încercat mai mulți pigmenți, s-a apucat să amestece într-un bol o masă păstoasă de culoarea cărnii, pe care a început să o întindă, folosindu-se de o spatulă, pe fața doamnei Miller. A zâmbit mulțumită în timp ce întindea amestecul cu un burete și o pensulă, nu foarte diferite de cele pe care orice femeie le folosește pentru a se machia. A masat cu degetele pomeții și obrajii. Când a întins amestecul pe mandibulă a simțit o umflătură mică. Un dinte rupt, fără îndoială. Se întâmpla des. A oftat necăjită și a lăsat bolul și pensulele pe masă. Cu ajutorul unui
forceps și al unei lanterne, a cercetat cavitatea bucală, descoperind surprinsă că
totul părea să fie în regulă. A palpat din nou mandibula, de-a lungul părții de jos.
Era ceva acolo, îl simțea între degete ca pe un corp aparte. A împins micul obiect de-a lungul mandibulei, apăsându-l pe dinții din spate. Trebuia să aibă grijă ca nu cumva acel ceva, orice ar fi fost el, să alunece în gâtul doamnei Miller. Cu mare atenție, a introdus penseta și a condus-o de-a lungul dinților până a dat de obiect. A împins obiectul până a fost sigură că îl ținea bine. Apoi a scos penseta și a mutat-o în bătaia luminii. Nu era pentru prima dată când Mary Ward vedea un glonț, dar Doamne-Dumnezeule, niciodată nu-și imaginase că avea să
găsească unul în gura doamnei Miller.
5. Insolent
Academia FBI, Quantico, Virginia
Joi, 25 august 2005
Amaia străbătea coridoarele FBI-ului cu privirea la spatele agentului Emerson.
După ce schimbaseră câteva cuvinte, i-a făcut semn să-l urmeze, fără alte detalii.
