Albert
Albert se trezi. Și-a dat seama, încă înainte de a deschide ochii, că nu putea să se miște, simțea o apăsare imensă asupra pieptului. A auzit, îndepărtate, vocile familiei Jones și a început să-i strige disperat. Plămânii săi, apăsați de greutate, abia au suportat trei răsuflări, înainte să leșine.
S-a trezit din nou, în bătaia luminii dureroase și orbitoare. Nu știa cât timp
zăcuse inconștient, dar de data aceasta și-a propus să nu-și mai iasă din minți, așa cum făcuse prima dată. A recapitulat starea în care se afla: nu putea să se miște. O scândură, cu siguranță de la acoperișul cotețului, îl acoperea în întregime, dar și-a zis că peste scândură trebuia să mai fie ceva, ceva foarte greu.
Cu mâna stângă a reușit să atingă marginea scândurii și și-a dat seama că nu este foarte groasă, așa că peste ea căzuse, probabil, una dintre grinzile groase care susținuseră cotețul. A gâfâit, respirând pe gură. Fruntea îl ustura acolo unde așchiile de lemn îl zgâriaseră și își simțea nasul înfundat de muci și sânge, ceea ce făcea să nu mai simtă duhoarea sufocantă a găinilor. Grinda îi apăsa pieptul și cu siguranță îi rupsese piciorul stâng. Chiar așa nemișcat cum stătea, își dădea seama că piciorul îi era strivit și străbătut de o durere ascuțită, ca și cum ar fi avut cioburi de sticlă prin el. Lângă mâna dreaptă simțea cadavrul cald al unei găini. A început să plângă, dar știa că nu era bine să se lase purtat de spaimă, așa că s-a chinuit să-și amintească cum încerca să se calmeze atunci când avea crizele de astm. A tras aer în piept cu mare greutate, cât de adânc și de mult îi permitea scândura grea care-i apăsa pieptul. „Foarte bine, Albert, faci foarte bine, dragul meu“, a auzit vocea mamei, care-l ajuta în timpul crizelor. Gândul la ea l-a adus din nou în pragul plânsului, a simțit cum ochii i se umplu de lacrimi și s-a simțit mic și prostuț. Încercând să se adune, a făcut o mișcare involuntară, care a ajuns până la piciorul strivit, ceea ce l-a făcut să gâfâie de durere și să
piardă fragilul control pe care-l dobândise asupra respirației. Așa că, în următoarele minute, nu a făcut altceva decât să numere în minte inspirațiile și expirațiile, ținând-o pe maică-sa la distanță de gândurile lui, până când a reușit să se liniștească puțin. Și-a întors capul spre umărul drept, zgâriindu-și fruntea din nou, în încercarea de a vedea ceva prin deschizătura lăsată de scândurile prăbușite.
Era un om al câmpului și chiar dacă din poziția lui nu putea zări cerul, a știut după intensitatea luminii că era trecut de amiază și că tornada măturase orice urmă a norilor care-l acoperiseră dimineață. S-a mai gândit și că era un noroc faptul că domnul Jones tunsese iarba cu două zile în urmă, altfel nu ar fi avut cum să-l vadă pe bărbatul care se apropia dinspre pajiște. Și-a dat seama pe loc că nu era domnul Jones. O insignă îi strălucea la piept și ducea o valijoară.
Albert a inspirat cât de mult aer a putut și a strigat, dar de pe buze a ieșit doar un mârâit răgușit și înecat. Pentru o clipă, bărbatul și-a îndreptat privirea spre ruinele din curtea casei. Albert a fost convins că bărbatul avea să vină spre coteț, numai că exact atunci găina pe care o crezuse moartă s-a mișcat spre deschizătura dintre scânduri și a ieșit în curte. Bărbatul s-a uitat în altă parte și și-a văzut de drum spre casă. Albert a izbucnit în plâns, fără să-i mai pese că s-ar
putea sufoca; oricum avea să moară, era sigur de asta.
Martin
Pe măsură ce se apropia, auzea tot mai bine văicărelile. Le auzise de zeci de ori.
Cuvintele nu prea aveau vreo relevanță. Toți cei care supraviețuiau unei tragedii vorbeau la fel, fără excepție. Vocea gâtuită încerca să transmită niște încurajări jalnice, să dea speranțe care mureau în fașă, cu sângele scurgându-se din ele, și își pierdeau puținele forțe, în vreme ce proprietarii scotoceau printre dărâmături căutând ceva, orice de care să se agațe, care să le redea cât de cât speranța cu care să-și hrănească presupusul noroc de a fi supraviețuit.
O fată de vreo șaisprezece ani scotea dintre dărâmături niște fulare colorate și le scutura ca pe niște panglici de gimnastică ritmică, lăsând în aer o dâră de praf înainte de a și le înfășura în jurul gâtului. A fost prima care l-a văzut. Și-a avertizat familia în timp ce arăta spre el cu degetele ei lungi, cu unghii scurte, date cu negru. L-au privit prin spărtura a ceea ce fusese o fereastră; pajiștea părea semănată cu așchii și bărbatul o străbătea înaintând spre casă. Vederea lor l-a mulțumit pe Martin. Mai erau doi copii: un adolescent, cam de vârsta fetei, mai mult sau mai puțin, și încă un băiat care nu avea mai mult de doisprezece ani. Cel mare purta un tricou cu o trupă rock, iar cel mic avea părul prea lung pentru un băiat. Domnul Jones nu l-a dezamăgit. Se văicărea așezat pe o treaptă
din ceea ce mai rămăsese din verandă. Martin a observat că pe o altă treaptă, lângă domnul Jones, zăceau abandonate o sticlă de apă, câteva batoane de ciocolată și un pistol. Își sprijinea capul în palme într-un gest de neputință
absolută, în timp ce bătrâna lui mamă, așezată lângă el, îl consola legănându-l ca pe un bebeluș. Stând în picioare, la mică depărtare de ei, o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani l-a privit întrebătoare și insolentă. Tânăra doamnă Jones, a presupus Martin. Slabă și frumoasă, avea părul vopsit într-un roșu artificial, care nu o avantaja, și ținea în brațe unul dintre acei câini mici și stupizi care nu se opresc din lătrat. Martin s-a asigurat încă o dată că ecusonul de la piept i se vedea foarte bine. Când l-au văzut, toți cei din grup au părut să se însuflețească, au lăsat jos ce aveau în mâini și, din reflex, s-a îndreptat către ceea ce fusese ușa casei, chiar dacă dispăruse o mare porțiune din peretele de pe acea parte.
Doamna Jones a reacționat prima. Fără să lase cățelul din brațe, și-a aranjat
decolteul bluzei și și-a trecut scurt degetele prin păr, înainte de a coborî treptele și de a-l întâmpina pe Martin cu cel mai frumos zâmbet al ei. A zâmbit și el, urând-o din tot sufletul pentru că era în stare să facă atâta rău, să corupă atâta lume, să facă atâtea grozăvii, să-l supere pe însuși Dumnezeu. I-a întins mâna și, înainte de a o atinge pe a ei, decisese deja că, deși normal ar fi fost să înceapă cu bătrâna, totuși pe ea avea să o omoare prima.
Albert
Albert a auzit țipetele și împușcăturile. A deschis ochii larg și a încetat să mai plângă. Până la urmă, poate că aceea era ziua lui norocoasă.
2. Fire de muntean
Academia FBI, Quantico, Virginia
Miercuri, 24 august 2005
Amaia Salazar s-a foit pe scaunul ei din rândul al doilea. Ajunsese printre primii în marea sală unde urma să aibă loc conferința, sală care, din cauza publicului numeros, risca să devină neîncăpătoare. Spre deosebire de cursurile din zilele trecute, ținute exclusiv pentru polițiști europeni, acesta se anunța ca unul magistral, deschis tuturor agenților și cadeților FBI care voiau să participe. A fost suficient să arunce câteva dintre cele mai înghețate priviri ale ei pentru a-i ține la distanță de scaunele de lângă ea pe doi agenți în costum și pe câțiva cadeți ce zâmbeau până la urechi în hanoracele lor albastre specifice. Nu-și dorea companie. Dintre toate domeniile cuprinse în programul de schimb de experiență, conferința agentului special Dupree era cea mai interesantă. Și nu doar pentru Amaia, ținând cont de ritmul în care se umplea sala. Gertha, inspector din poliția germană, a salutat-o zâmbind și s-a așezat lângă ea. Ele două erau singurele femei din grupul de polițiști europeni. Dacă stătea să se gândească la cât de rece fuseseră primite amândouă de către colegii lor bărbați, nu era de mirare că femeia nu se mai dezlipise de ea de când ajunseseră. La început fusese destul de rezervată în privința ei. Îi cădea bine, era simpatică și amabilă, însă îi păruse prea vorbăreață pentru gustul său. Nu de genul celor care îți fac capul calendar sau te exasperează cu întrebări. Totuși, a fost nevoie doar de două mic dejunuri, două prânzuri și o călătorie cu autobuzul de la aeroport, pentru ca Gertha să-i povestească întreaga ei viață.
– Fire de muntean, îi spusese Gertha.
– Ce?
– Fac pariu că ești de la munte, soțul meu este și el tot de la munte și îi scot vorbele din gură cu cleștele.
– De fapt, sunt dintr-o vale.
Amândouă izbucniseră în râs. În acele patru zile, Gertha scosese de la ea mult mai mult decât niște cuvinte. Poate datorită gândului liniștitor că te confesezi cuiva pe care nu o să-l mai vezi niciodată, sau poate pentru că inspectorul Gertha Schneider nu știa doar să dea din gură, ci și să asculte. Devenise recipientul unor confidențe și mărturisiri pe care nu le mai făcuse niciodată în fața cuiva. În mai multe nopți, discuțiile lor se prelungiseră până în zori. Gertha conducea un grup de la omucideri format din patruzeci și cinci de persoane, dintre care treizeci și opt erau bărbați. Avusese mult de furcă până să aibă parte de respectul cuvenit, dar chiar și așa nu avea nici urmă de resentimente pentru nimeni.
Înainte ca Gertha să apuce să spună ceva, un bărbat în costum s-a așezat lângă
Amaia.
– Doamnă subinspector, v-am căutat peste tot. Credeam că veți fi în sala comună, împreună cu toți ceilalți…
Tonul său era jucăuș, de fals reproș, dublat de un zâmbet poate puțin prea lung.
Amaia și-a lăsat privirea în jos pentru a nu-l mai vedea.
Emerson era agentul ei de ajutor pe durata cursului; misiunea lui era să-i explice instalațiile, să o învețe să le utilizeze, să o însoțească și să-i prezinte diverși instructori și să-i ofere acces, de pe computerul său și utilizând parola lui, la datele de care cursanții aveau nevoie pentru cursurile tehnice. Din când în când, se băga în seamă cam prea mult…
– Da, scuze, m-am grăbit puțin, am vrut să prind un loc bun, conferința asta mă
interesează în mod deosebit.
– Nu doar pe tine, a constatat Emerson răsucindu-se pentru a îmbrățișa cu privirea sala aproape plină deja. Puteți observa că agentul nostru Dupree stârnește pe aici adevărate pasiuni. L-ați mai auzit vreodată? Îl cunoașteți?
– Am asistat la o conferință pe care a ținut-o în urmă cu trei ani la Universitatea Loyola, din Boston, unde studiam pe atunci. Am stat la coadă ca să-mi dea un autograf pe program și am dat mâna cu el; cam atât. Conform orarului, agentul Dupree va ține următorul nostru seminar, așa că vreau să fiu pregătită.
Emerson a zâmbit ridicând o sprânceană în semn de îndoială.
– Știți ceva ce eu nu știu? a întrebat ea, convinsă că el abia aștepta să-i spună.
