– Mulțumesc, Jim, mulțumesc mult, a răspuns Dupree.
– O să-mi mulțumești dacă are o explicație coerentă. Voi urmări din biroul meu interviul.
Dupree a încuviințat și a așteptat până când Wilson a închis ușa.
– Johnson, spune-i să intre.
Așezată pe unul dintre scaunele de primire, în fața agentului Dupree, reușea să-i vadă pe agenții Johnson și Tucker, în stânga ei, și pe Emerson în dreapta. Numai bărbatul așezat lângă ușă, căruia nu-i știa numele și nici nu-i fusese prezentat, rămânea în afara razei privirii ei. Dupree nu a dat mâna cu ea și nici nu a salutat-o. A continuat să răsfoiască un dosar aflat pe masă, pe care ea l-a recunoscut imediat după notițele post-it colorate.
Dupree a început să vorbească atât de neașteptat încât vocea lui a făcut-o să
tresară.
– Ieri, agenta Tucker v-a dat datele pentru realizarea unui exercițiu pe un caz real. Trebuia să faceți trei profiluri: unul, de comportament, altul, geografic și al treilea, victimologic.
Dupree a arătat în spatele său spre un ceas care marca nouă și patruzeci și cinci de minute.
– Și chiar dacă instructorul v-a dat termen-limită până astăzi, la ora douăsprezece, dumneavoastră ați fost prima care ați predat lucrarea, după numai trei ore, a spus și a ridicat dosarul în dreptul ochilor. Ar putea fi considerat un adevărat record, numai că ne-ați dat înapoi același dosar pe care l-ați primit, cu singura diferență că i-ați pus ceva mai mult de o jumătate de duzină de notițe post-it colorate și ați făcut cam același număr de scurte însemnări.
– Domnule…, a dat să spună Amaia.
Dupree a întrerupt-o, ridicând o mână.
– Prima dumneavoastră însemnare sună așa: „Lipsesc datele celui de-al treilea caz“. Spuneți-mi, subinspectoare Salazar, ce vă face să credeți că există un al treilea caz? a întrebat-o Dupree inchizitorial.
Ea a înghițit în sec înainte de a continua.
– Asta a spus agenta Tucker în timpul conferinței.
Dupree a ridicat o sprânceană, întrebător. Amaia a observat cum agenta Tucker, auzindu-și numele, s-a îndreptat de spate.
– În timpul conferinței, a spus Amaia, agenta Tucker a spus: „Ținând cont de imensa zonă de acțiune prin care se mișcă asasinul“. Domnule, poate că pentru un grec sau un italian cele patru ore de mers cu mașina între Texas și Oklahoma poate însemna o distanță mare, dar nu și pentru un american. Afirmația agentei Tucker m-a făcut să mă gândesc că probabil există încă un caz despre care nu ni s-au dat date.
– Dar instructoarea v-a spus că aveți toate datele de care dispunem, a insistat
Dupree.
– Ține de bunul-simț să nu se dea toate detaliile unui caz deschis, numai pentru a realiza un exercițiu practic, a precizat Amaia.
Agenta Tucker a făcut un pas în față pentru a-i putea vedea chipul cât mai bine.
– Dacă se pleacă de la premisa că nu există mai multe date, atunci cele pe care vi le-am pus la dispoziție erau suficiente pentru a completa exercițiul.
Dupree a observat scurta expresie de scepticism apărută pe fața Amaiei la auzul vorbelor agentei Tucker.
– Dar dumneavoastră nu plecați de la premisa asta, a îndemnat-o Dupree să
continue.
– Plec de la premisa că totul conduce la ideea că s-ar putea să existe cel puțin încă un caz.
Dupree s-a lăsat pe spate în fotoliu și timp de câteva secunde, eterne pentru ea, a fixat-o cu privirea, apoi a spus:
– E adevărat că totul a plecat de la declarația puștiului care s-a trezit blocat în cotețul familiei Jones. Pentru el, nu există mari diferențe între un compozitor și un dirijor, însă ne-a dat un model de ritual, care ne-a făcut să bănuim că poate nu era prima dată când ucidea. Am obținut permisiunea de a-i exhuma și de a le face autopsia membrilor familiei Mason, care muriseră la ferma lor, cu o lună
înainte, iar unul dintre agenți a remarcat cât de asemănătoare erau cele două
scene ale crimei. Atunci am descoperit ceva ce nu v-am dezvăluit pentru exercițiu. Nu știu dacă sunteți familiarizată cu efectul îmbălsămării asupra cadavrelor. Eliminarea rapidă a sângelui și înlocuirea lui cu lichidul de îmbălsămare poate îngreuna, la început, observarea, la o simplă privire, a unor urme, dar după o lună, vânătăile reapar și sunt vizibile cât se poate de limpede în lumină ultravioletă. Toate corpurile aveau urme care demonstrau că fuseseră
legate, inclusiv cel al tatălui.
Amaia nu a îndrăznit să facă nici o mișcare. Dupree s-a aplecat înainte, de data aceasta, și-a lăsat privirea pe dosar și l-a frunzărit.
– În a doua însemnare, a spus ridicând în dreptul ochilor notița lipită de arătător,
ați scris: „Îi salvează de la distrugere“, „El este Salvatorul lor“, „Ajunge exact când au cea mai mare nevoie de el“.
Amaia a respirat zgomotos și adânc, înainte de a vorbi. Era agitată.
– Datorită martorului…
Vocea i-a ieșit subțire și gâtuită, ca a unei fetițe care se sufocă la capătul unei curse de atletism. Și-a dres vocea, a înghițit salivă și a încercat din nou:
– Datorită martorului știm că ajunge la casă imediat după catastrofă, apare primul, înaintea echipelor de salvare, a polițiștilor sau pompierilor. Familia a supraviețuit, dar, dându-și seama că a pierdut totul, e în stare de șoc. Individul se dă drept cineva care vine să-i ajute, drept cineva care le aduce salvarea, în toate sensurile posibile. Numai așa se poate justifica faptul că o familie compusă din trei adulți și trei adolescenți nu e în stare să opună rezistență la atacul bărbatului.
Da, așa cum a explicat agenta Tucker, probabil că ajunge dezarmat și știm că
folosește arma tatălui pentru a-i ucide. Trebuie să fie sociabil, amabil, cineva în care se încred atât de mult încât să îi dezarmeze.
