Emerson a intervenit:
– Nu aduce nimic nou. Dacă ați citit raportul, știți că am luat în calcul posibilitatea de a fi unul dintre membrii forțelor de salvare. Conform martorului, compozitorul avea o valijoară și o insignă, specific pompierilor, paramedicilor…
Dupree a arătat spre o notiță post-it galbenă, lipit între filele dosarului.
– În a treia însemnare, cu privire la modul în care au fost găsite corpurile, chiar dacă nu ați știut că au fost legate și așezate cu capul spre nord, ați scris: „După
ce îi ucide, are grijă de ei. E misiunea lui și continuarea ei este strâns legată de faptul de a nu se lăsa prins, de a-și disimula crimele, dar nu atât din nevoia lui de a continua să acționeze din umbră, cât pentru a le conferi morților o anume demnitate“.
În timp ce Dupree citea, Amaia simțea cum Emerson dădea încontinuu din cap, negând fiecare dintre cuvintele ei. Totuși, cel care i-a respins ideile a fost Johnson. Vocea îi era calmă și, ca de fiecare dată când vorbea, a folosit un ton educat, amintind de un profesor care încearcă să-l facă pe un elev să gândească.
– Cu asta nu sunt de acord, individul pe care-l căutăm se ascunde, vrea să
rămână în umbră numai pentru a continua să atace în liniște. Nu credem că
disimularea crimelor are ceva de-a face cu victimele, o face pentru el însuși, pentru a trece neobservat. I-a reușit în cazul familiei Mason și i-ar fi reușit și cu familia Jones, dacă nu ar fi fost martorul.
Dupree și-a ridicat privirea din dosar și i-a făcut Amaiei un semn scurt cu bărbia, invitând-o să-i răspundă lui Johnson.
– În cazul acesta, disimularea modului în care au murit, executați prin împușcare, corespunde unei alte dorințe. Cred că i se pare, într-un fel, meschin.
Printr-o modalitate ciudată, încearcă să le dea sens, ordine și o moarte demnă.
Nu vrea să-i batjocorească, nici să-i umple de rușine, de aceea le disimulează
rănile astfel încât moartea lor să pară accidentală, din voința Domnului, sau face el munca pe care Dumnezeu nu a dus-o până la capăt cu ajutorul furtunii. Nu sunt puține persoanele care încă mai cred că dezastrele naturale sunt pedepse divine, modul prin care Creatorul își manifestă puterea, amintindu-i omului cât de neînsemnat este în ordinea universului, cât de fragilă îi este viața și, nu în ultimul rând, că are puteri superioare. Cred că faptul că individul profită de calamitățile naturale pentru a-și îndeplini țelul nu ține doar de nevoia de a-și ascunde crimele, ci de a le alătura mâniei Domnului.
Tucker și Johnson au făcut un schimb rapid de priviri cu Dupree. Agentul special, așezat la biroul său, a inspirat adânc.
– Încă nu știu dacă pot fi de acord cu dumneavoastră. Au urmat o direcție limpede de investigație, bazată pe comportamentul ritualic al asasinilor de familii, anihilatorii. Dar trebuie să recunosc că ideea dumneavoastră este la fel de originală precum modalitatea de a face un raport.
Amaia a oftat. Și-a strâns cu mâna genunchiul care începuse să-i tremure.
Trebuia să se calmeze. Știuse foarte bine la ce se expunea atunci când se hotărâse să-și prezinte concluziile în acel fel, că va stârni reacții, iar acum trebuia să facă față atacurilor.
– Mi-a atras atenția mai ales asta, a spus Dupree, arătând spre o însemnare galbenă, plasată sub declarația puștiului care-l văzuse pe compozitor. A citit cu voce tare: „Băiatul ăsta merge în mod regulat la biserică? A asistat vreodată la vreo înmormântare? Ar putea recunoaște ritualul unei liturghii?“
Amaia și-a ținut respirația cât timp el a vorbit; apoi a tras zgomotos aer în piept, a clipit și a dat să vorbească, însă Dupree a ridicat o mână, întrerupând-o din nou, în timp ce lua de pe birou un document cu antetul FBI.
– Ieri, după ce am citit scurta dumneavoastră însemnare, a spus, subliniind
„scurta“, agenții Johnson și Tucker au zburat la Oklahoma pentru a-l întreba pe martor. Au vorbit cu el și cu părinții săi. S-au întors azi-dimineață, devreme.
Domnilor agenți…
A făcut un gest prin care le-a dat cuvântul.
– Familia nu merge la biserică, a spus Tucker. Tatăl martorului nu vede de ce ar face-o, mai mult, a dat explicații amănunțite, a spus agenta citind din documentul pe care-l ținea în mână, de ce familia lui nu merge la biserică. Nu vrea ca preoții să-i împuie copilului capul. Și, ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, copilul nu a luat parte niciodată la o înmormântare sau la o slujbă religioasă.
– I-am arătat, a intervenit Johnson, un film cu slujbe ținute de preoți, pastori și predicatori. Puștiul a recunoscut imediat gesturile. Ne-a spus că exact asta făcuse și compozitorul.
Amaia a dat afară tot aerul din plămâni, copleșită de dezvăluirile agenților, însă
cel care a vorbit a fost Dupree.
– Asasinul nu dirija o orchestră, nu compunea o simfonie a morții… Se ruga pentru ei, ținea o slujbă de înmormântare.
Amaia a șoptit:
– Un Dies irae, o predică de adio.
Dupree a schimbat o privire scurtă cu Verdon, care a încuviințat din cealaltă
parte a încăperii. Și-a fixat din nou privirea pe chipul fetei, conștient că aceasta începea să se simtă stingherită.
Amaia i-a susținut privirea până când nu a mai rezistat. Bărbatul din fața ei îi scormonea sufletul cu privirea, căuta ceva ce ea nu era dispusă să arate. Cu riscul de a greși și de a părea slabă, a lăsat privirea în jos. Și-a ridicat-o numai după ce el a continuat să citească.
– Următoarea însemnare sună așa: „Îi împușcă cu arma tatălui, nu e întâmplător, știe că arma există în casă“.
Emerson s-a fâțâit pe scaun.
– Dar cum o găsește în mijlocul acelui haos? E simplu de presupus că la o fermă
există arme, o carabină sau o pușcă de vânătoare, dar în ambele cazuri este vorba despre o armă de calibru mic; chiar dacă ar fi știut cumva că există acele arme, cum le-a găsit după trecerea uraganului?
Amaia nu a răspuns. A continuat să se uite la Dupree, până când acesta i-a făcut semn că poate vorbi.
– Când se apropie un uragan, un cataclism, în cazul în speță un cataclism anunțat, e normal ca familiile să-și ia măsuri de siguranță adunând la un loc mâncare, lanterne, apă, arme… Probabil că le-a ținut pe toate într-un sac și, așa cum am spus la început, individul nu le-a părut suspect, sau periculos, doar așa se poate explica neatenția lor, sau – a făcut o scurtă pauză, conștientă că urma să
