– Agentul special Dupree are propriile metode; a ține cursuri nu înseamnă
neapărat ceea ce înseamnă pentru toți ceilalți. E șeful unei unități de intervenție, nu un instructor. Din când în când, ține câte o conferință sau publică un articol în regim intern. E o excepție că a acceptat să facă parte din grupul Europol.
– Lucrați cu el, nu-i așa?
– Nu chiar… Se vedea că-i era greu să admită. Îl însoțesc uneori în călătoriile sale. Mi-ar plăcea să fac asta tot timpul și recunosc că sper să fie așa și pe viitor… Aparțin echipei de suport din domeniul comunicațiilor, împreună cu agenta Stella Tucker, care și ea face parte din echipa lui Dupree. Deci am putea spune că lucrez indirect pentru el. Domeniul analizei comportamentale cuprinde multe zone. Unitățile de intervenție sunt formate din agenți din cadrul criminalisticii, dar există multe puncte ale investigației care trebuie făcute de aici, pentru a le da ajutorul necesar celor care sunt pe teren, în căutarea băieților răi. A spus „băieți răi“ de parcă ar fi vorbit cu o fetiță, apelând din nou la unul dintre acele zâmbete exagerate. Văzând că nu obținuse efectul dorit, a revenit la tonul profesional. Noi, investigatorii care rămânem aici, la bază, lucrăm pentru toate cele trei grupuri de intervenție. Firește că sunt și eu criminalist, specializat în analiza bazelor de date. Poate că nu îți ia ochii, dar e de-o importanță capitală
în cursul unei investigații.
Luminile din sală și murmurul publicului au început să scadă deodată, până s-au stins cu totul, de parcă ar fi fost controlate de același dispozitiv, în timp ce un reflector puternic a început să arunce o lumină tot mai intensă asupra pupitrului solitar din mijlocul scenei.
Agentul Dupree și-a făcut apariția din dreapta avanscenei și a înaintat până în cercul de lumină. Era un bărbat slab și elegant; părul negru, scurt și pieptănat cu grijă, i-a amintit că atunci când îl văzuse pentru prima dată se gândise că era vorba de un fost militar. Paloarea feței îi scotea în evidență ochii întunecați, conferindu-i un anumit aer de insomniac înnăscut. Purta un costum bleumarin impecabil, cămașă albă și o cravată asortată, iar fața îi era bărbierită cu grijă. S-a oprit la pupitru și i-a corectat poziția la milimetru, chiar dacă nu-l văzuse să fi așezat vreo hârtie pe el. Amaia s-a întrebat dacă nu cumva lăsase dinainte discursul pe pupitru; această informație ar fi ajutat-o să-și facă o idee și mai limpede asupra caracterului și capacității de previziune ale agentului. Și-a promis
să observe dacă la final agentul avea să strângă hârtiile.
Conform scurtei biografii din program, avea patruzeci și patru de ani, se născuse în statul Louisiana, făcuse studii de specialitate în drept, economie, istoria artelor, psihologie și criminologie. De un an conducea una dintre cele trei echipe de intervenție din Unitatea de Științe Comportamentale a FBI, din care făcea parte de cinci ani.
Dupree și-a înălțat bărbia, și-a mutat un picior în față lăsându-și greutatea pe celălalt și, stând cu brațele în mod cât mai natural pe lângă corp, și a trecut cu privirea peste toți cei adunați în sală. Două rânduri mai în spate, unul dintre participanți a izbucnit în aplauze, dar apoi s-a oprit imediat. Amaia a continuat să se uite fix la scenă, dar a auzit foșnetul mătăsos al costumelor agenților care s-au întors pentru a-i arunca priviri dezaprobatoare celui care gafase. Nu le plăceau stridențele; strigătele, fluierăturile și aplauzele erau pentru sport.
Dupree a întins o mână și a lovit microfonul provocând un adevărat tunet în sală.
S-a aplecat puțin asupra pupitrului, a înălțat privirea și s-a adresat cuiva invizibil, din fundul sălii.
– Ați putea, vă rog, să luminați puțin publicul? Dacă nu pot vedea pe nimeni, am senzația că vorbesc singur. A zâmbit resemnat. Și am foarte des această senzație.
Cuvintele agentului i-au atras pe loc simpatia publicului din sală, un public care a părut mult mai relaxat imediat ce lumina a crescut suficient încât Dupree să-i poată distinge pe cei prezenți.
Și-a plimbat privirea asupra participanților, de parcă ar fi căutat pe cineva. Când a ajuns la Amaia, a fixat-o cu privirea câteva secunde, apoi s-a uitat din nou la pupitru. Fuseseră doar câteva clipe. Tocmai își spunea că probabil privise pe cineva așezat în spatele ei, când a observat că agentul Emerson se uita la ea. Și el observase. Dupree a început să se adreseze publicului.
– Cu toții cunoaștem importanța stabilirii unui profil victimologic care să ne permită, cu ajutorul analizei victimelor propriu-zise, să ne atingem obiectivul.
Însă astăzi am să vă vorbesc despre importanța de a stabili coordonate ale posibilelor victime pentru a detecta prezența unui asasin în serie. Să ne concentrăm atenția mai întâi asupra tipului de victimă pe care-l alege, chiar înainte de a se manifesta sau de a se ști de existența lui.
Un murmur, pe jumătate reținut, a cuprins sala. Dupree s-a uitat iarăși la Amaia.
A continuat să vorbească, adresându-i ei fiecare cuvânt.
– E ceva obișnuit să presupunem că crima este modalitatea prin care asasinul scapă de propria durere, dat fiind că de cele mai multe ori a fost el însuși agresat înainte de a fi agresor. Și dintre toate supozițiile, cea mai periculoasă este aceea că, de fapt, toți vor să fie prinși, toți vor să fie arestați și că crimele lor nu sunt altceva decât niște încercări cumplite de a atrage atenția asupra propriei suferințe, excluzându-i, firește, pe cei suferind de boli psihice.
Amaia l-a auzit pe Emerson șoptind surprins:
– Dar ce naiba…?
Agentul special Dupree a făcut o pauză, apoi s-a adresat din nou întregului auditoriu.
– Ipoteze care susțin că violența și sălbăticia sunt folosite numai pentru a atrage atenția. Că nu se vor opri, pentru că au găsit, în sfârșit, modalitatea de a fi ceva, de a fi cineva, de a fi importanți, iar acest ego îi face adesea să-și piardă capul, căci în dorința lor de a se face cunoscuți, se expun până când sunt prinși. Dar, atenție, supoziția este cel mai mare dușman al investigatorului, iar evidența demonstrează că nu toți asasinii în serie sunt compulsivi și dezorganizați. De fapt, unii chiar ajung să fie destul de conștienți de „particularitățile“ lor și se folosesc adeseori de sofisme și de capcane cu scopul de a induce în eroare, intrând în mintea investigatorului care-i urmărește, manipulând scenele sau lăsând urme false, care să ne facă să credem că avem înaintea ochilor ceva diferit de ce e în realitate. Acest tip de ucigaș e în stare să-și continue munca lui macabră ani de zile, cu discreție, ascunzându-și urmele sau cadavrele victimelor, făcându-le să pară dispariții, fugi, accidente sau sinucideri, alegându-și victime cu un grad mare de risc, persoane a căror dispariție poate să treacă neobservată
sau să atragă prea puțin atenția din cauza excluderii sociale: dependenți de droguri, prostituate, boschetari, oameni fără adăpost, imigranți ilegali sau rămași fără acte. Genul acesta de atacator își selectează atent victimele, știind foarte bine că cei care fac parte din grupurile de mai sus se mută des. E o trăsătură
specifică țării noastre și asta complică destul de mult investigațiile în Statele Unite, dar și pentru dumneavoastră, polițiștii europeni, lucrurile au ajuns să nu mai fie atât de diferite, odată cu deschiderea granițelor între statele membre ale Uniunii Europene, a spus uitându-se în partea stângă a sălii, acolo unde se aflau
Amaia și ceilalți colegi ai ei. Acest tip de ucigaș nu are nici o intenție de a fi prins, este capabil să joace toată viața rolul cetățeanului onest, nu visează la notorietate, pentru că și-a găsit locul său în lume.
A făcut o pauză și s-a uitat în ochii Amaiei, în timp ce a spus:
– Satisfacția și puterea lui provin, ca în cazul diavolului, din a ne face să credem că nu există.
A zâmbit și publicul a făcut la fel. Amaia s-a prefăcut că nu observă căutătura piezișă a agentului Emerson, însă i-a fost imposibil să nu o audă pe Gertha, care s-a aplecat spre ea și i-a șoptit:
– A spus-o pentru tine.
Dupree a continuat să se adreseze sălii:
– Expertul în omucideri are știința de a detecta elemente discordante și de a explora direcțiile obișnuite ale investigației: beneficiari, gelozie, sex, droguri, bani, moșteniri, șantaje. Dar în cazul ucigașilor în serie, motivațiile ies din sfera celor obișnuite, pentru că satisfacția e de ordin psihologic. De aceea este important să dăm atenție felului în care subiectul nostru se recompensează, pentru că astfel putem înțelege ce nevoi își satisface. Obiectivul acestei conferințe și al simulărilor din cadrul cursului dumneavoastră de formare vor fi îndreptate spre detectarea elementelor comune și discordante ale victimei, spre caracteristicile dispariției sau ale locului în care apare cadavrul, elemente care ne pot conduce la bănuiala că în spatele unei aparente sinucideri sau al unui accident, s-ar putea ascunde, de fapt, o crimă. Cum îi studiem pe ucigașii pe care încă nu am fost în stare să îi prindem? Cum putem crea o bază de date fără să
avem date? Cum să stabilim comportamentul unei fantome, al unui vânător ascuns care reușește să-și îndeplinească obiectivul de a ne face să nu ne dăm seama de existența lui?
A făcut o pauză.
– Victimologia, a șoptit Amaia.
– Victimologia, a spus Dupree, aproape în același timp cu ea, știința care se ocupă cu studierea profilului victimelor, dar și al posibilelor victime, dispăruții, fugiții, cei care dispar fără urmă. În acest caz, victimologia se transformă într-o
știință abstractă, în care intuiția investigatorului va fi fundamentală pentru a stabili dacă într-adevăr este vorba despre o victimă. Pentru asta se va ține cont de câteva aspecte: profilul fizic, psihologic, poziția socială, trăsături caracteristice, ajungându-se până la semne particulare ale aspectului victimei. Apoi din ce familie provin, sau, dacă nu au familie, se apelează la boli și patologii, la tratamentele medicale pe care le-au urmat, precum și la orice altă informație pe care o putem obține despre comportamentul și personalitatea victimelor, despre gusturile și afinitățile lor. Fără îndoială că munca pe care trebuie să o facă
investigatorul în cazul în care există cea mai mică bănuială că ar fi vorba de o victimă, indiferent dacă avem sau nu cadavrul, este ingrată, mai ales știind că
memoria noastră ne poate trăda oricând, ne poate face să înțelegem greșit. De aceea, este de o importanță vitală să ne documentăm așa cum trebuie asupra acestor elemente, pentru a putea crea o bază de date la care să putem apela atunci când în creierul nostru se face un declic la gândul apariției sau dispariției unei alte posibile victime având trăsături comune cu cele pe care deja le cunoaștem.
