6. Itxusuria
¹. Cărarea sufletelor
Alvord, Texas
Pajiștea din fața casei familiei Allen abia dacă trăda urmele trecerii uraganului.
Ferma, văzută de cineva care s-ar fi uitat din față la ea, putea oferi, în primele clipe, senzația de deplină normalitate. La nivelul solului, ferestrele pivniței erau intacte, la fel și treptele care duceau spre verandă, acolo unde încă se mai aflau câteva ghivece cu flori vineții, așezate în dreptul intrării principale. Doar atunci când și-ar fi ridicat ochii spre ferestrele de sus, privitorul și-ar fi dat seama că o casă cu un singur etaj nu avea acoperiș. Toată structura din partea de sus fusese smulsă ca o carapace de țestoasă.
O mulțime de mașini împânzeau drumul de acces, dovedind numărul mare de agenți locali și statali, de pompieri și paramedici, chiar și de angajați ai pompelor funebre, aflați cu toții în interiorul casei. Amaia i-a urmat înăuntru pe membrii echipei, urmând cărarea îngustă pe care polițiștii o deschideau pas cu pas, până
când nu a mai putut înainta. Agentul Emerson, care mergea în fața ei, s-a întors pentru o clipă, a văzut-o și s-a grăbit să dispară în salon, fără să o aștepte.
Amaiei nu i-a păsat, era convinsă că nu putea vedea mare lucru acolo, până când nu avea să plece toată acea mulțime, așa că restul casei i s-a părut la fel de bun ca oricare alt loc pentru a începe. Purta o geacă prea mare pentru ea, dar măcar avea scrise pe spate celebrele litere galbene FBI. Și-a căutat prin numeroasele buzunare ascunse, a scos o pereche de mănuși și a înaintat spre fundul casei în timp ce-și trăgea mănușile. În ciuda absenței acoperișului, în interiorul casei nu se vedeau prea multe stricăciuni, încă se putea trece dintr-o încăpere în alta pe sub tocul ușii. Se vedeau tablouri strâmbe, bucăți de lemn rupte, atârnând din pereți, dărâmături pline de praf de la acoperiș și resturile instalației electrice, acum inutile. Amaia a observat că ferestrele se spărseseră și erau cioburi peste tot. În bucătărie, resturi de mâncare pe masă și o legătură de morcovi cu urme de pământ pe ea se ițea din frigider. Până și scaunele răsturnate pe o parte dădeau
impresia unei plecări precipitate și că stăpânii casei ar putea reveni în orice clipă, pentru a continua ceea ce făceau înainte de sosirea furtunii.
Când ajunsese la fermă, scrutase cu privirea acareturile micii ferme în căutarea adăpostului în care se refugiase familia pe durata furtunii. Dupree îi spusese deja că familia Allen nu se potrivea, în principiu, cu profilul victimologic preferat de suspectul pe care-l urmăreau. Dar Amaia nu credea în întâmplare. Soțul, soția și trei copii, doi băieți și o fată, având vârsta copiilor familiilor Mason și Jones.
Toți adunați în salonul unei case care suferise multe stricăciuni, dar în care ar fi putut supraviețui îngropați sub piese de mobilier. Mai trebuia verificată direcția în care stăteau cu capetele și apoi găsită arma tatălui; și dacă membrii familiei Allen fuseseră victimele compozitorului, așa cum ea credea, înseamnă că se refugiaseră în adăpost pe durata furtunii. Lângă ușa de la bucătărie, mai exista una, identică. Imediat ce a deschis-o și-a dat seama că ducea în pivniță. Și-a pipăit din nou buzunarele în căutarea micuței lanterne din dotare. A coborât treptele fără să atingă balustrada și a încercat să calce cât mai pe margine pentru a nu contamina posibilele urme. Lumina era tăiată în fâșii de praful din aer. Un strat gros acoperea ferestruicile de la nivelul solului, pe care le văzuse de afară, care în interior erau plasate chiar sub tavan. Uitându-se mai atent, a observat că
fuseseră întărite cu bandă adezivă și hârtie de ambalat. Aranjate în cutii de plastic perfect etichetate, a găsit lanterne, un radio și baterii, bidoane cu apă, conserve și chiar și un micuț cuptor așezat pe un aragaz de camping. Într-un dulap de bucătărie rudimentar, pe care trecerea timpului îl exilase în pivniță, erau înghesuite doze de sucuri și tablete de ciocolată, două doze de bere, două de suc fără zahăr, o jumătate de duzină de cutii de coca-cola și câteva sticle cu apă.
Evitând să le atingă, s-a aplecat și a reușit să audă forfota lichidului acidulat din interiorul unor doze. Un lacăt micuț atârna de ușile dulapului de bucătărie. Fără
să atingă mânerele, a întredeschis ușile și a simțit imediat mirosul familiar al uleiului de curățat armele. Nu exista nici una în dulap, însă în spate de tot a văzut stivuite mai multe cutii cu muniție calibru 22. Îngrămădite pe jos, lângă peretele cel mai îndepărtat de ferestre, a observat mai multe perne și saci de dormit. S-a aplecat pentru a cerceta o geantă aurie, asemănătoare cu o trusă de machiaj. Era plină cu medicamente. A închis-o și a lăsat-o la locul ei.
A urcat și a încercat să înainteze spre salon, dar a rămas blocată pur și simplu între doi polițiști statali. L-a auzit pe Dupree cum îi spunea șerifului că e obligatoriu ca toată acea mulțime să fie îndepărtată de acolo, apoi a trebuit să se facă una cu peretele ca să poată ieși polițiștii care, cu pălăriile pe cap, ocupau aproape toată lățimea holului. Atunci a reușit să vadă interiorul salonului. În
încăperea unde se afla familia, dezordinea era mult mai mare. Mai mulți agenți, înveliți din cap până în picioare în costumele albe specifice laboratorului criminalistic, fotografiau fiecare element aflat pe cadavre, înainte de a-l lua.
Capetele lor, o masă informă de păr lipicios și sânge cenușiu din cauza prafului căzut peste ele, erau îndreptate spre nord și se aflau dispuse în aceeași ordine ca în celelalte cazuri: soția, cei trei copii, de la cel mai mare spre cel mai mic, și soțul. Agenții așteptau în liniște, formând un grup tăcut în jurul corpurilor.
Dupree a observat-o pe Amaia lângă ușă și s-a uitat enervat la ea. Chiar și așa, a așteptat să ajungă lângă el până să-i spună:
– Unde naiba ați dispărut?
Ea a șovăit.
– Am fost…
Dupree a luat-o de braț și a scos-o afară din casă.
Ea a început să se explice.
– Nu am putut să intru. Agentul Emerson m-a lăsat în urmă, holul era înțesat de lume, așa că am profitat ca să…
– Nu vreau scuze, i-a tăiat-o el scurt. Emerson e un tâmpit, dar am riscat enorm aducându-vă aici și nu am făcut-o pentru ca să fiți o simplă observatoare, ci pentru ca să fiți cu ochii în patru și să stați cu toate simțurile în alertă. Intrați acolo, simțiți frica acelei familii. Vreau să știu cum gândește compozitorul și vreau să-mi spuneți ce-i trece prin cap. Și nu vă lăsați intimidată, fiți sigură pe dumneavoastră.
Fără să aștepte răspunsul ei, s-a întors pe călcâie și a intrat din nou în casă.
Amaia a strâns din buze, a dat afară aerul pe nas și l-a urmat.
Specialiștii terminaseră de îndepărtat obiectele de pe cadavre, iar acum agenții stăteau pe vine, observând corpurile, în timp ce medicul legist spunea primele impresii. Amaia s-a aplecat spre el.
– Sunt morți de mai puțin de cinci ore. Paloarea încă nu s-a instalat, dar în zonele de contact cu podeaua încep să fie vizibile urme de legături. Au pierdut destul de
puțin sânge, ținând cont de importanța rănilor pe care toți le au la cap.
– Ar putea fi din cauză că erau deja morți înainte de a primi loviturile la cap? a sugerat agenta Tucker.
– Încă nu pot răspunde la asta, va trebui să așteptați autopsia; însă ceea ce vă pot spune cu toată siguranța este că fiecare rană este mortală, a zis îndepărtând cu degetele părul celui mai mic dintre copii, pentru ca toți să poată observa cât de deformat îi era craniul.
– Credeți că ar fi posibil ca toți să fi fost răniți mortal la cap în această încăpere?
a întrebat Tucker.
– Mă rog, ați văzut cât de multe obiecte au căzut peste ei, unele bucăți de lemn sau de zugrăveală le-au pătruns adânc în os. În plus, faptul că sunt cu toții aici nu înseamnă că nu ar fi putut fi răniți în altă parte a casei. Am văzut asta de multe ori în caz de incendiu. În situații de panică, e firesc ca membrii familiei să se caute unii pe alții și să moară împreună.
– Cu capetele îndreptate spre nord, a precizat Dupree.
Medicul legist a ridicat din umeri.
– Mă rog… E ciudat, dar…
Amaia a negat dând din cap.
– Nu există urme de sânge în restul casei, am verificat, a spus uitându-se la Dupree, nici măcar o singură picătură care să trădeze faptul că ar fi fost răniți la cap înainte de a ajunge în salon. Dacă s-ar fi mutat dintr-o cameră în alta având leziuni atât de grave la cap, s-ar fi produs o hemoragie puternică și drumul parcurs ar fi fost plin de picături de sânge.
