– Nu știți cumva unde a aruncat furtuna acoperișul?
– Firește că știu, a răspuns polițista cu același zâmbet, la vreo două sute cincizeci de metri, în spatele casei. Asta e nimic, în urmă cu trei ani uraganul Helen a smuls o parte din acoperișul bisericii și l-a aruncat peste un hambar, la mai mult de trei kilometri distanță.
Amaia a început să meargă spre una dintre laturile casei, încuviințând la vorbele femeii. În contrast cu partea de câmpie din fața casei, cea din spate era plină cu bucăți de lemn, haine și alte bunuri de la fermă, rupte și sfâșiate. A zărit la depărtare un candelabru cu șase brațe, cu becurile intacte. Nu se vedea nici urmă
de acoperiș.
– Trebuie să mergeți acolo ca să-l vedeți, a rămas înțepenit într-o adâncitură, i-a strigat femeia.
Amaia s-a întors, i-a mulțumit printr-un semn făcut cu mâna și a văzut că Dupree
coborâse de pe verandă și venea în urma ei.
În acea zonă, iarba crescuse în voie și chiar dacă uraganul o făcuse una cu pământul, ușoara adiere de vânt care sufla acum începea deja să o ridice. A continuat să înainteze pe câmp, conștientă că Dupree o urma. Nu era nici urmă
de acoperiș, însă când și-a întors privirea a văzut-o la depărtare pe Alana, care-i făcea semne largi cu mâna, îndemnând-o să continue să înainteze. Adâncitura despre care îi vorbise polițista cobora vreo doi metri și avea vreo douăzeci și cinci în lungime; într-adevăr, așa cum i se spusese, acoperișul se afla acolo. Era, practic, întreg, prins încă de grinzile care-l ținuseră ancorat de casă. Îți dădea senzația că e vorba despre o clădire îngropată în pământ, care se hotărâse să iasă
la suprafață în cotlonul acela. Câmpia trăda pașii cuiva care călcase iarba, niște urme la fel de clare precum cele lăsate pe zăpadă. A privit înapoi și a observat că
și ea lăsase urme la fel de vizibile în drumul ei până acolo. Dupree a ajuns-o și a rămas tăcut lângă ea. Atunci și-a dat seama că restul echipei îl urmase pe Dupree.
Amaia a coborât în adâncitură, s-a întins pe jos și s-a uitat pe sub streașină. S-a ridicat imediat, i-a făcut un semn lui Dupree și celorlalți membri ai echipei și a spus:
– În locul meu de baștină există o veche credință populară, adânc înrădăcinată, care spune că locuința unei familii ajunge până unde i se întinde acoperișul.
Itxusuria. În acel perimetru măsurat în funcție de acoperiș erau îngropați morții din clan care, din diverse motive, nu puteau fi înmormântați în cimitir.
A așteptat până când s-au aplecat cu toții, apoi a pus raza lanternei pe fața însângerată a bătrânei, care zăcea moartă sub acoperiș.
– Iat-o și pe bunică.
Toate cuvintele scise cu litere cursive care necesită explicații pentru înțelegerea deplină apar în glosarul de la finalul cărții. (n.ed.)
7. A te îndoi
Academia FBI, Quantico, Virginia
Așezată în fața computerului, Amaia a încercat din nou să-și concentreze atenția la vocea instructorului care explica cum trebuiau completate fișele cazurilor suspecte de crimă pentru a fi în pas cu programul internațional de registru victimologic. Era obosită. Își petrecuse noaptea redactând un nou raport cu concluziile ei și, chiar dacă încerca, era conștientă că nu reușea să fie atentă.
Gândurile îi zburau iarăși și iarăși la opiniile sale, cele mai multe contrare celor ale agenților din echipă; iar altele erau destul de hazardate, bazate pe intuiție, pur și simplu, dar, până la urmă, asta era ceea ce îi ceruse agentul special Dupree, înainte de a se despărți.
– Acum aveți toate datele. Completați cele trei profiluri. Vreau să am raportul dumneavoastră pe masă mâine-dimineață, la ora opt.
La șapte dimineața, Amaia lăsase raportul pe masa lui Dupree. S-a uitat din nou la ceas. Era trecut de douăsprezece și nu-și putea lua gândul de la profilul pe care-l realizase.
Bărbat alb, peste patruzeci și cinci de ani, care a mai ucis și înainte, în acelașimod, în interiorul grupului său rasial. Organizat și răbdător, capabil să așteptemomentul oportun. Credincios, deși s-ar putea ca poziția bisericii în privințapăcatului să i se pară prea laxă.
Cursul s-a încheiat și, fără să aibă timp de nimic, începuse deja altul.
Se simțea slăbită, știa că este prețul pe care trebuia să-l plătească pentru că avea dreptate, pentru privilegiul, întotdeauna misterios, de a găsi piesa care completa
puzzle-ul. Necuviința cunoașterii, a adevărului, pe care îl revela prea violent la momentul potrivit, fără formalități, fără să mai țină cont de nimic, o făcea mereu să suporte consecințele.
Din momentul în care o găsise sub acoperiș pe femeia moartă, nu se mai putuse controla. Confruntarea cu echipa lui Dupree nu mai era doar teoretică.
Îndreptând raza lanternei spre chipul desfigurat al femeii ghemuite în mormântul acela nedorit, a simțit cum în mintea ei se angrenau piesele care formau întunecata zonă pe unde dădea târcoale compozitorul. Spre deosebire de interiorul casei, plin de polițiști, zona aceea rămânea intactă. Dacă se concentra, putea percepe urma acelei prezențe urmărind-o pe bătrână și silind-o să-și ocupe locul. Nu, nu era un anihilator: așa erau numiți, de către cei care realizează
profiluri, ucigașii de familii. Acum era absolut sigură că nu era. Obiectivul său nu era să distrugă o familie, ci să compună una. O familie perfectă, perfectă în moarte. Descoperirea bătrânei, urmată de afirmația ei fermă, făcuse să explodeze iritarea care mocnea încă de dimineață, când se întâlniseră în biroul lui Dupree, și care fusese cu greu stăpânită.
– Nu au bunici. Părinții amândurora au murit, după cum a spus deja agenta Tucker, i-a respins Johnson afirmația, postându-se în fața ei, vizibil nervos, chiar dacă se purta manierat în continuare.
– E bunica, verificați, a insistat ea, apoi a luat-o înapoi spre casă, îndepărtându-se de echipă.
– Am verificat, i-a răspuns enervată Tucker, urmând-o pe câmp. Nu aș face o asemenea afirmație, dacă nu aș avea toate datele.
– Păi mai verificați o dată.
– Cred că nu știți cu cine vorbiți, i-a trântit Tucker. Cine vă credeți ca să-mi dați mie ordine?!
Amaia s-a oprit. A oftat și și-a lăsat ochii în pământ, încercând să se calmeze.
Simțea în ea o dorință irepresibilă de a o apuca pe Tucker de guler și de a o scutura până când avea să o facă să raționeze. Nu a făcut nimic din toate astea.
Fără să dea înapoi nici un pas, și-a coborât vocea atât de mult încât abia i se mai auzea, ceea ce i-a obligat pe membrii echipei să o înconjoare pentru a înțelege ce spunea.
– Uitați de registrele oficiale, întrebați-i pe vecini dacă femeia asta locuia aici.
Nici copiii care erau îngropați sub streașină, nu făceau parte, oficial, din aceeași familie creștină.
