– Nu se văd nici pete sau stropi de sânge pe haine, nici dâre pe față, care ar fi trebuit să existe, dacă ar fi fost în picioare atunci când obiectele s-au prăbușit peste ei, a evidențiat Johnson.
Amaia a mai înaintat puțin și s-a aplecat asupra cadavrului.
– Și dacă vă uitați bine, a spus arătând cheagul de sânge care forma rana de pe
craniul copilului, la câțiva centimetri mai jos de locul loviturii a apărut o bășică.
Medicul legist a îndepărtat părul de pe locul indicat.
– Ar putea fi un cheag de sânge…
– Nu, nu este, a spus ea. E o bășică de la arsura provocată de gazul împușcăturii.
Dacă vă uitați bine la capătul rănii, veți vedea că există două mici puncte negre, forma caracteristică de stea a arsurii de pe piele, care apare atunci când gazul împușcăturii intră în contact direct cu pielea; pielea de pe cap este foarte fină, spre deosebire de craniu, care fiind atât de rezistent, a împiedicat gazul împușcăturii să se împrăștie în interior și atunci a apărut această bășică.
Dupree a încuviințat mulțumit.
– Poate că aveți dreptate, a admis, cu jumătate de gură, medicul legist.
– Toți au murit împușcați în cap, o împușcătură disimulată mai apoi prin toate aceste lovituri puternice, a spus Amaia.
– Adevărul este că sunt multe asemănări cu cazurile deja știute, dar încă nu am găsit nici o armă și, după cum ni s-a spus deja, în acest caz nu există nici o bunică, a obiectat Johnson.
– Pe durata uraganului, familia s-a retras în pivniță, la care ai acces din bucătărie, a spus Amaia, privindu-l cu subînțeles pe Dupree. Se pregătiseră foarte bine: aveau apă, mâncare, baterii, radio, lanterne. Totul în cutii închise etanș. E o vitrină pentru arme deschisă, înăuntru nu e nici o armă, dar există o cârpă unsă
cu ulei și o perie de curățat, plus mai multe cutii cu muniție de calibru 22. Nu cred că dormeau, dar cu siguranță și-au petrecut noaptea acolo, în pivniță; e drept că în toate dormitoarele domnește haosul, dar chiar și așa se poate observa că paturile sunt făcute. Jos sunt șase saci de dormit și lichide pentru șase persoane: bere pentru tată, desigur, suc fără zahăr pentru mamă, coca-cola pentru copii și apă pentru a șasea persoană.
Emerson s-a uitat la ceilalți, căutând sprijinul lor:
– Cred că e foarte riscant să presupunem că ar exista o a șasea persoană numai pe baza unui sac de dormit și a unei sticle cu apă; au putut foarte bine să pună pe jos toți sacii de dormit pe care-i aveau și oricare dintre ei a mai băut și o sticlă de
apă, pe lângă suc.
Dupree a privit-o, așteptând să audă ce va răspunde.
– Lângă sacii de dormit mai există și o trusă cu medicamente specifice vârstei a treia. Pentru circulația sângelui, tensiune, artrită, somnifere. Oamenii în vârstă
nu pleacă nicăieri fără medicamentele lor, pe care le iau întotdeauna cu apă. Mai mult, sticla de apă are urme clare de ruj roz. Nu există ruj pe buzele mamei sau ale fiicei.
– O singură problemă, a obiectat Tucker ridicându-se în picioare. Nu există nici o urmă a acelei persoane. Conform datelor pe care le deținem, cei doi soți nu aveau părinți. Familiile celor doi au murit când ei erau foarte mici. S-au cunoscut în adolescență, într-un centru de plasament. Dar amândoi erau orfani și nu aveau alte rude. Poate că tocmai asta i-a făcut să stea împreună până la capăt, a adăugat uitându-se tristă la cadavre.
Amaia a ieșit din casă și, strecurându-se printre automobile, s-a îndepărtat suficient încât să aibă o perspectivă nouă asupra proprietății. Drumeagul care ducea la casă se unea, după două sute de metri, cu șoseaua națională. S-a uitat, de la marginea drumului, la partea de câmpie care forma ferma familiei Allen.
Recolta, probabil de leguminoase, fusese deja adunată, așa că nu a mirat-o absența utilajelor agricole. Și-a amintit că văzuse pe ușa frigiderului un abțibild mare cu Cooperativa Agricultorilor din Alvord. În afară de casă, nici o altă
construcție nu se mai înălța în bătaia privirii și, conform datelor deținute, ferma cea mai apropiată se afla la peste trei kilometri distanță. Gardul alb care împrejmuia proprietatea și duzina de copăcei sfrijiți care mărginiseră drumeagul erau acum înclinați spre nord, în direcția în care bătuse vântul. Și-a ridicat privirea la cerul care începuse să se înnoreze, apoi s-a îndreptat din nou spre casă.
Stând sprijinită de o mașină a poliției statale, o femeie de vreo patruzeci de ani, în uniformă, i-a zâmbit, în timp ce se uita spre casă și zicea:
– E incredibil, nu-i așa? Pare o țestoasă căreia i-a fost smulsă carapacea.
Amaia a schițat un zâmbet.
– Credeți-mă, m-am gândit exact la același lucru când am văzut-o. Partea proastă
este că s-ar părea că va ploua în curând.
– A, nu vă faceți griji pentru asta, o firmă din statul vecin este deja pe drum, aduce o prelată industrială pentru acoperirea casei peste noapte. După ce vor lua cadavrele, se va trece la verificarea întregii scene, întreaga casă va fi demontată
încăpere după încăpere, se va face un inventar al tuturor bunurilor, care vor ajunge la un depozit al statului, unde vor rămâne până la finalizarea anchetei.
Abia apoi vor fi puse la dispoziția moștenitorilor, dacă există.
– Câtă eficacitate! a zis Amaia, zâmbind.
Femeia i-a întins mâna prietenoasă.
– Sunt Alana Harris, de la poliția statală.
– Subinspectoarea Amaia Salazar, colaborez cu FBI, a spus, atingându-și insigna care atârna la gulerul larg al gecii.
Femeia a observat cât de mare îi venea geaca și a spus zâmbind:
– Nu și-au bătut capul cu măsura, nu-i așa?
Amaia a zâmbit și ea, în timp ce arăta cu un deget spre casa în ruină. A văzut că
Dupree o urmărea de pe verandă.
