– Leziunile de genul ăsta nu au nimic de-a face cu inteligența. Se dezvoltă pe nesimțite, pot să stea la pândă mult timp până să acționeze, dar apoi totul se petrece cu repeziciune.
Câteva clipe nu a mai auzit nimic. Apoi un suspin ușor. Amaia și-a ținut respirația, mâhnită. Tatăl ei plângea.
– Trebuie să o ducem la doctor, a îngăimat el, printre suspine.
– Deja am dus-o. Doctorul Munguía este unul dintre cei mai buni neurologi din țară și face consultații la Pamplona, la clinica universitară. Am fost colegi de școală și e un om bun.
Amaia a recunoscut numele. Îi plăcuse de doctorul acela.
– Nu a găsit nici o leziune neurologică și mi-a zis că Amaia are o inteligență
mult peste medie, dar eu știu foarte bine asta, nu trebuie să mi-o spună nici un specialist.
– E o veste bună, a spus circumspect tatăl ei. Nu?
– Juan, uneori persoanele care au suferit traume grave dezvoltă un soi de mecanism de apărare împotriva suferinței. Cred că asta se întâmplă cu Amaia.
De fapt, suferă foarte mult.
L-a auzit pe tatăl ei vorbind gâtuit, înăbușit, ca și cum ar fi avut fața acoperită cu palmele.
– Toți am suferit.
Engrasi a ridicat din nou tonul.
– Nu mai spune! a exclamat, plină de furie reținută.
Amaia a tresărit. Era pentru prima dată când o auzea pe mătușa Engrasi vorbind așa.
– Amaia suferă și responsabilul ești tu, de asta te-am chemat. Trebuie să termini odată cu toate astea.
– Ce vrei să spui?
– Amaia a fost mereu o fetiță liniștită, îi place să citească și să stea aici, cu mine.
Învață mult, își face temele, chiar dacă nu o obligă nimeni. Dar de luni întregi nu mai iese să se joace, nici să se întâlnească cu prietenele ei. Merge de acasă la școală și de la școală acasă și atât; și oricât aș insista eu, refuză să iasă.
Săptămâna trecută am trimis-o la farmacie ca să-mi cumpere ceva. Seara, când am dus-o la culcare, m-a întrebat dacă stătea aici pentru că era pedepsită. Îți dai seama cât de uimită am fost! „Bineînțeles că nu, draga mea, de unde ai mai scos-o și pe asta?“ Mi-a răspuns că niște femei o recunoscuseră și o întrebaseră dacă
acum se poartă mai frumos. Biata de ea le-a răspuns că da. Femeile au continuat să vorbească și una dintre ele i-a explicat celeilalte că Amaia locuia cu mine pentru că era o fetiță neascultătoare, care fura și le întorcea vorba părinților, le bătea pe surorile ei și ajunsese să ridice mâna asupra propriei mame. Trebuia pedepsită. Mai întâi, v-ați gândit să o trimiteți la o școală cu internat, dar lui Rosario i se făcuse milă, așa că ați trimis-o să locuiască cu mine.
Juan, copleșit, nu a găsit nimic de răspuns.
Engrasi a continuat:
– Prietenele mele cu care joc cărți nu au vrut să-mi spună nimic, ca să nu mă
supăr, dar toate știau de ceva timp ce se vorbește pe la colț despre Amaia.
Bănuiesc că din cauza asta Amaia preferă să se închidă în casă și, probabil, nu e pentru prima dată când cineva o ia la rost. Juan, spune-mi că nu știai nimic din toate astea.
Nu a reușit să audă limpede primele cuvinte ale tatălui ei.
– Am ieșit de la laborator și am auzit-o pe Rosario dându-le cam aceleași explicații unor cliente.
– Când s-a întâmplat asta?
– A trecut ceva vreme, poate acum două luni…
Vocea lui Engrasi a răsunat plină de furie și indignare.
– Și mai zici că suferi! Cum îi permiți soției tale să spună peste tot că fetița e rea? În tonul lui Engrasi, compasiunea a luat locul furiei. Știi ce m-a întrebat ieri? „Mătușă, dacă mă port foarte bine, crezi că o să mă lase să mă întorc acasă?“
Tatăl ei plângea.
– Sărmana fetiță și-a construit un zid în jurul durerii ei, un zid puternic și înalt, care nu o lasă să-și amintească ce i-ați făcut, ea nu vrea altceva decât să fie iubită, să fie o fată obișnuită. Și fetița asta extraordinară are parte de rușinea de a fi arătată cu degetul pe stradă, a spus Engrasi pe un ton disprețuitor. Pentru tine, amnezia ei este o alinare. Dar e un mormânt, un mormânt deschis la picioarele ei și care va sfârși prin a o înghiți, mai devreme sau sau mai târziu.
– Nu spune asta, Engrasi, știi cum e la sat: nimeni nu spune nimic, dar toată
lumea știe. Îți jur că am certat-o pe Rosario când am auzit-o spunând chestiile alea, dar ce vrei să fac? E foarte bolnavă, Engrasi. E o mamă bună pentru Flora și Rosaura. Doctorul spune că nu e conștientă de răul pe care i-l face Amaiei.
– Dar tu ești. Trebuie să oprești asta.
– Cum? a țipat el disperat.
– Spunând că nu e adevărat. Interzicându-le să mai spună asta. Cum de le permiți? a întrebat Engrasi dezgustată.
El s-a ridicat în picioare, a apucat-o de umeri și a început să o scuture.
