Amaia a simțit un fior pe șira spinării. Știa, buletinele de știri nu făceau altceva toată ziua decât să arate imagini cu evoluția uraganului și marele său ochi rotindu-se deasupra mării. Mușchii i s-au încordat pe sub haine, ceea ce a făcut-o
să aibă un tic nervos. Simțea contracțiile ca pe un puls străin în umărul drept.
– Primăria din New Orleans tocmai ne-a comunicat că primarul Ray Nagin a făcut public faptul că ia în calcul evacuarea obligatorie a orașului.
După ce Dupree a tăcut, greutatea și gravitatea cuvintelor sale au părut să
plutească o vreme în aer.
– Va merge acolo, a spus ea cu convingere, simțind că tremurul din umăr a încetat.
– Și eu cred la fel, doar că de data asta îl voi aștepta.
– Îl veți?
– Îl vom, dacă vreți să veniți cu noi.
Amaia a zâmbit.
– Da, bineînțeles că vreau.
Dupree a dat mâna cu ea și a felicitat-o.
– Johnson o să vă însoțească. Pentru a putea să ne însoțiți, trebuie să parcurgeți protocolul de siguranță, apoi veți primi acreditarea temporară și o armă. Nu aveți prea mult timp, peste două ore plecăm la New Orleans.
Johnson, bine dispus, a condus-o să depună jurământul. I-au dat echipament, o vestă antiglonț, o acreditare temporară și o armă. S-a întors în dormitor și, încercând să nu facă zgomot, a deschis dulăpiorul unde își ținea puținele sale bunuri. A zâmbit la gândul că avea să ia cu ea unul dintre lucrurile personale și să-l ducă spre uragan. A pus o sacoșă pe pat și alături de ea a început să-și aranjeze echipamentul. După ce a pregătit totul, s-a uitat la ceas și a văzut că mai era abia o jumătate de oră. Gertha dormea liniștită. Dacă o auzise în vreun moment, nu lăsase să se vadă. S-a uitat la ea cu duioșie, întrebându-se dacă să o trezească sau nu. Nu a fost nevoie.
– Sau îmi spui, sau o să explodezi, a spus nemțoaica, ținându-și în continuare
ochii închiși.
– Plec la New Orleans cu ei.
Zâmbitoare și somnoroasă, a îmbrățișat-o cu afecțiune și a felicitat-o.
– Cum te simți?
– Foarte bine, a răspuns, poate puțin prea repede, Amaia.
– Normal, a spus colega ei, dându-și ochii peste cap. Iar acum, micuță Amaia dintre văi, spune-i Gerthei adevărul.
Amaia și-a mușcat buza de jos și a închis ochii pentru o clipă.
– Sunt speriată, Gertha. Dau pe dinafară de caracter de om de la munte, dar de data aceasta e pe bune, draga mea prietenă, nu e un exercițiu. Dacă greșesc, pot muri oameni adevărați. Nu-mi iese asta din cap. Îmi place să dezbat teorii într-un birou, dar ieri, când am văzut plaga împușcată din capul acelui copil… Ei cred că mă înșel… Dacă au dreptate?
Gertha i-a luat palmele și i le-a acoperit cu ale ei.
– Ascultă-mă, Amaia. Ne știm de puțină vreme și, totuși, știu despre tine lucruri pe care ei nici măcar nu și le pot imagina. Ce te-a făcut să fii puternică, ce te face vulnerabilă și cât de multe întrebări îți pui despre tine; și chiar sper să trăiești ziua în care să-ți răspunzi. Ești bună, Amaia Salazar, ești puternică și ești una dintre cele mai curajoase persoane dintre câte cunosc. Dar mai ales ești un polițist de excepție. Înainte de a veni aici, am citit biografia ta și am rămas impresionată. Ai instinct de detectiv din naștere, iar acest Dupree, care nu e prost, și-a dat seama.
– Da, dar dacă…, a replicat Amaia.
– Dacă nimic. Fă-ți treaba cu onestitate. Nu-ți fie teamă și apără-ți cu fermitate convingerile. Asta așteaptă Dupree de la tine, ți-a spus ieri, la casa fără acoperiș, nu? Nu așteaptă altceva, iar tu nu uita că oricât ar fi ei de agenți FBI, tu nu ești unul dintre cadeții lor. Ai fost cea mai tânără subinspectoare din țara ta, ai prins un răpitor în serie, ce naiba! Și ai făcut-o fără ei și fără toată știința lor. Așadar, capul sus și du-te, Amaia dintre văi.
O bătaie în ușă le-a întrerupt discuția. Amaia și-a privit ceasul. Mai erau încă
douăzeci de minute. A deschis ușa și a văzut o femeie în uniformă.
– Doamnă subinspectoare Salazar, sunteți căutată la telefon din Spania.
Un fior i-a străbătut tot corpul. Putea fi vorba despre o singură persoană și dacă o suna acolo, înseamnă că se întâmplase ceva rău.
În tot perimetrul academiei, folosirea telefoanelor mobile personale era interzisă.
S-a întors o clipă spre cameră și s-a uitat la telefonul deconectat care zăcea pe raftul de sus de lângă dulap. Atitudinea ei trebuie să fi fost mai transparentă
decât ar fi vrut. Gertha o privea îngrijorată. A încercat să o liniștească printr-un zâmbet chinuit, apoi a urmat-o pe femeie până într-o sală unde se aflau șase cabine telefonice. A intrat în cea care i-a fost indicată și și-a pus căștile.
– Mătușă, ești bine?
Vocea iubită și dulce i-a ajuns de la celălalt capăt al liniei.
– Sunt bine, draga mea, n-am vrut să te sperii. Tu cum ești? Cum merge treaba?
– Sunt bine, mătușă, totul merge bine, foarte bine, Dar ce s-a întâmplat? De ce mă suni?
În loc de răspuns, a auzit un suspin plin de neliniște și apoi o tăcere apăsătoare.
Amaia mai că o vedea pe mătușa Engrasi așezată în fotoliu, lângă măsuța cu telefonul. Părul prins într-un cochet coc franțuzesc, fereastra deschisă ca să intre briza dinspre râul Baztán, pentru a mai răcori noaptea caldă din acel august în Elizondo.
