– Și ce vrei să le spun? Că a trebuit să-mi dau afară fata din casă pentru că altfel ar fi fost moartă deja?
Într-o cabină telefonică din Quantico, Amaia și-a dat seama că, inconștient, urmărise cu degetul conturul unui desen făcut de un cadet pe tăblie, un desen pe care sute de mâini l-au îngroșat treptat. A rămas cu vârful arătătorului pe apexul acelei inimi artistice, atât de asemănătoare cu cea pe care, atunci când avea unsprezece ani, a ghicit-o în motivele balustradei. A auzit, de la mare depărtare, vocea iubită a mătușii.
– Amaia…
– Nu vin, mătușă.
10. Senzație termică
New Orleans, Louisiana
Sâmbătă, 27 august 2005, zorii zilei
Sediul FBI din New Orleans era în capătul parcului Pontchartrain, lângă baza navală și aeroportul ei. Planul inițial fusese să aterizeze pe aerodromul militar din Lakefront, dar evacuarea familiilor pușcașilor marini și a personalului civil al bazei, plus sosirea unităților de intervenție care veneau ca întăriri la amenințarea uraganului, au făcut imposibilă aterizarea pe aeroport. După ce avionul a dat mai multe ture pe deasupra lacului Pontchartrain, s-a luat decizia, de ultim moment, de a ateriza pe aeroportul civil Louis Armstrong, din Kenner, o posibilitate care fusese respinsă la început, tocmai pentru a se evita intensul trafic aerian civil care transporta mii de oameni ce părăseau în grabă orașul New Orleans. Era o nebunie, pentru că aeroportul se afla foarte aproape de baza navală și era ușor de prevăzut că și șoselele vor fi la fel de aglomerate ca aeroportul Louis Armstrong.
Înainte de aterizare, au fost informați că erau așteptați de doi agenți FBI, fiecare cu câte o mașină, care aveau să îi ducă la sediul central. Asta avea să le oferea posibilitatea de a se întâlni cu directorul aeroportului, care avea să-i aștepte pentru a le da toate informațiile.
Când a coborât din avion la New Orleans, prima senzație a fost termică. Încă nu se luminase de ziuă, chiar dacă lumina argintie a zorilor începea să apară la orizont, și totuși, Amaia a simțit încă de pe scara avionului umezeala caldă care i-a perlat pielea cu un strat fin de transpirație. Doi agenți, îmbrăcați în costumele bine știute, așteptau lângă pistă, cu manșetele murdare ale cămășilor albe ițindu-se de sub mânecile gecilor. Amaia a observat cum s-au întors ușor într-o parte pentru a-și aranja cravatele, pe care le purtaseră până atunci cu nodul lărgit.
Stăpânindu-și cu greu impulsul de a-și face vânt cu dosarul din mână, s-a întrebat cum rezistau la costum pe o asemenea temperatură. Agenții le-au venit în întâmpinare, s-au salutat și i-au dat informații lui Dupree.
– Domnule, am făcut lista, așa cum ne-ați cerut, cu toate persoanele care au
intrat în oraș, atât prin aeroportul acesta, cât și prin cele din apropiere, dând atenție specială pasagerilor care au închiriat mașini imediat ce au ajuns, în ideea că suspectul ar putea să se fi deplasat cu mașina dintr-un oraș apropiat până aici.
– Aveți datele recensământului, așa cum v-am rugat? a întrebat Dupree.
Agentul a răspuns făcând un gest ambiguu:
– Primăria ne-a ajutat cât de mult a putut într-un moment ca acesta. Cea mai mare parte a personalului primăriei e în curs de mutare, dar chiar și așa ne-au pus la dispoziție datele recensământului, iar acum avem o echipă care adună, compară și extrage lista pe care ați cerut-o. Va mai dura câteva ore și chiar și așa, trebuie să vă previn că nu va fi completă.
Amaia a fost impresionată de mulțimea de oameni de la zona sosiri, însă a înțeles repede că terminalul micului aeroport era insuficient pentru a face față
călătorilor care plecau, adunați în zgomotoase grupuri familiale, cu ochii mereu la ecranele care anunțau îmbarcarea.
Au străbătut terminalul cărându-și bagajele și strecurându-se printre copiii care, plictisiți de lunga așteptare, se întinseseră pe jos. Unii dormeau.
– Uitați ce e aici; și suntem abia în zori, a comentat unul dintre agenți.
Previziunile sunt că mii de oameni vor sosi de-a lungul zilei. Bănuiesc că știți deja, dar aceasta este prima dată, de când există New Orleans, că se decretează
evacuarea totală.
În timp ce erau încă în aeroport, s-a luminat de ziuă. Soarele s-a înălțat repede și, chiar dacă era încă foarte devreme, a încălzit cu putere tabla închisă la culoare a mașinilor oficiale. Dupree s-a oprit în dreptul portierei uneia dintre mașini și li s-a adresat agenților din New Orleans.
– Vă puteți întoarce la sediu, dați o mână de ajutor la lista pe baza recensământului. Nu uitați să fiți atenți la vârstele pe care vi le-am indicat, pe omul nostru nu-l interesează foarte mult dacă sunt sau nu rude de sânge, ci dacă
pot juca rolul de membri de familie. Trimiteți-mi lista, imediat ce e gata. Agentul Johnson și subinspectoarea Salazar vin cu mine.
– Domnule… Avem ordin să vă însoțim la sediu, directorul Peterson vă
așteaptă…
– Spuneți-i lui Peterson că o să mă întâlnesc cu el mai târziu. Acum, a spus privindu-și ceasul, am o întâlnire cu căpitanul Forneret, de la poliția din New Orleans. Îmi închipui că nu e prea bine dispus cu vânzoleala de azi, așa că e mai bine să nu-l fac să aștepte, a încheiat Dupree deschizând palma în care agentul, cu chiu, cu vai, a pus cheile mașinii de teren.
Spre surpriza ei, autostrada Interstate 10 pe sensul spre oraș era pustie. În schimb, celălalt sens era înțesat de mașini care abia înaintau, îndreptându-se spre sud-est. Coloana de mașini se deplasa ca un șarpe rănit în mijlocul unei confuzii generale, unde vocile și claxoanele acopereau sunetul motoarelor. Tot la câțiva kilometri se vedeau mașini de poliție. Agenții se chinuiau să-i liniștească pe călătorii care se învârteau în jurul lor, cerându-le să deschidă noi rute.
Totuși, pe măsură ce se apropiau de centru, senzația de normalitate era tot mai pregnantă, iar atunci când au virat spre French Quarter, pulsul orașului și-a recuperat definitiv ritmul obișnuit, în contrast total cu ceea ce părea să se întâmple la sediul poliției din Districtul 8. Toți polițiștii din New Orleans păreau să fie de serviciu în același timp. Trecând prin dreptul mai multor birouri, au observat că aveau loc mai multe ședințe cu patrulele de poliție, conduse de Centrul de Control al Uraganelor și de către Agenția Federală de Gestionare a Situațiilor de Urgență. Cu toate astea, s-au bucurat când și-au dat seama că
Dupree se înșelase cu privire la dispoziția din acea dimineață a șefului poliției.
Stând în picioare, lângă masa de lucru, vorbea la telefon, ușor aplecat și își nota ceva. Văzându-i intrând, căpitanul Forneret a lăsat receptorul, a dat ocol mesei și l-a îmbrățișat pe Dupree ca pe un vechi prieten, dar unul pe care nu l-ai văzut de mult timp și bănuiești că a fost la închisoare. După ce s-au desprins din îmbrățișare, polițistul a continuat să-l studieze pe agentul FBI, cu o privire plină
de interes.
– N-am crezut că o să te mai văd pe aici, sau, mai bine zis, nu credeam că îți vor da voie să revii, a spus polițistul pe un ton care trăda o uimire reală și o ușoară
urmă de neîncredere.
– N-am venit în vacanță.
– Și a trebuit să fie exact acum, când uraganul bate la porțile orașului, a spus, păstrând în voce nota de uimire.
– Omului nostru îi pică bine dezastrele naturale.
– Deci nu ai nimic de-a face cu Samedi…, i-a trântit-o șeful poliției.
Dupree a luat o atitudine gravă și l-a țintuit cu privirea.
