Agentul Dupree a mers pe jos o vreme, spre sud, dar când a văzut tramvaiul roșu și-a schimbat ideea și, din pură plăcere, a urcat în el, deși se afla la numai două
stații de locul spre care se îndrepta, iar vatmanul îi repetase că e ultimul. Toate tramvaiele se retrăgeau la depou. A văzut câteva camioane transportând bunuri personale și mobilier de la firmele care își suspendau afacerile. Soarele amiezii strălucea în înaltul cerului și părea să-și râdă de vitrinele acoperite cu scânduri la unele magazine de pe Canal Street. Bezna din interiorul magazinelor transforma în oglinzi geamurile neacoperite. Vitrinele întunecate ca niște băltoace reflectau arcuit tramvaiul ce trecea pe una dintre principalele artere ale orașului, care, fără
să fie pustie, trăda totuși un soi de delăsare, de înmormântare de oameni săraci sau de după-amiază de duminică. A coborât din tramvai lângă Bourbon și a înaintat pe stradă strivit de apăsarea soarelui. A văzut în depărtare o patrulă de poliție și în fața câtorva magazine erau parcate mașini în care proprietarii înghesuiau în portbagaj mărfurile cele mai valoroase. Restaurantele și barurile erau închise, dar, când a trecut prin fața localurilor de striptease, muzica dinăuntru, revărsându-se prin ușile întredeschise, i-a ajuns la urechi. La fiecare zece pași, temperatura părea să mai urce cu un grad. S-a gândit o clipă să-și dea jos geaca, dar asta ar fi lăsat la vedere curelele de care erau prinse tocurile armelor pe care le purta. Singurele prezențe umane vizibile formau un grup în fața unui bar, la câteva blocuri distanță. Un nou val de aer fierbinte l-a făcut să se decidă. Și-a dat jos geaca și, îndoind-o cu grijă, și-a pus-o peste braț. Izul pestilențial ce urca dinspre caldarâm era rânced și stătut, ca și cum ar fi zăcut de multă vreme acolo, între pavaj și asfalt. Încercând să respire, și-a ridicat privirea și a văzut o bătrână care, ajutată de o fetiță ce nu avea mai mult de zece ani, lua ghivecele care-i împodobeau balconul și le așeza în rând la picioarele ei. Soarele a făcut să-i strălucească lacrimile care-i brăzdau fața. Dupree a avut o presimțire rea, a cărei intensitate l-a luat prin surprindere. În acea clipă, privirea bătrânei s-a intersectat cu a lui. Ea l-a privit lung, clătinând din cap. A murmurat un cuvânt vechi, uitat. El i-a citit pe buzele subțiri și palide și, în ciuda distanței, cuvântul a
răsunat în mintea lui ca și cum i l-ar fi șoptit la ureche: „Bazagrᓲ. A simțit un fior rece pe șira spinării. A încercat să scape de influența ei, dar simțea în ceafă
privirea apoasă a bătrânei. A grăbit pasul și când a ajuns la primul colț de stradă, înainte de a face stânga pentru a intra pe strada Ursulines, Dupree a cedat tentației și s-a uitat o clipă înapoi peste umăr. Bătrâna a ridicat o mână mică și uscată, ca o mănușă veche de piele zbârcită și l-a salutat zâmbitoare. Buzele sale subțiri au mimat același cuvânt. Dupree a văzut-o legănându-se înainte și înapoi, gata să iasă prin pielea subțire a feței, ca o creatură vie care ar fi devorat-o pe dinăuntru. A simțit o înțepătură puternică în umăr, acolo unde, cu mult timp în urmă, avusese o rană, iar acum i s-a tăiat respirația sub apăsarea amintirii, făcându-l să-și ducă o mână la locul cu pricina, la o jumătate de palmă deasupra inimii.
A ajuns la capătul străzii și s-a întors, convins că trecuse de locul unde trebuia să
ajungă. Nu-și amintea numărul și indicatoarele de lemn, care în mod normal ieșeau din fațadă și ajungeau cu aproape un metru deasupra străzii, dar acum fuseseră retrase ca să nu fie smulse de vânt. Golul familiar al vitrinei era acoperit cu scânduri de pin tăiate recent, încă mirosind a rășină. A recunoscut magazinul după poarta de culoare bordo și după obloanele vechi. Și-a luat din nou geaca pe el. A învârtit mânerul de porțelan alb, care i s-a părut de gheață când l-a atins, și a împins ușa mare. Un băiat și o fată, amândoi minori, goleau rafturile de obiecte, pe care le înveleau în hârtie albă, apoi, cu multă grijă, le așezau în cutii de fructe. Dupree a observat că ambii aveau aceeași tunsoare. Părul aproape până
la umăr și bretonul drept, despărțit în șuvițe, căzând peste ochii căprui.
– E închis, au spus aproape la unison, fără să se oprească din ce făceau.
Dupree a închis ușa în urma lui și a răspuns:
– Am venit să-l văd pe Antoine.
Fata a încremenit și l-a privit alertată, nu pentru ce spusese, ci pentru că
închisese ușa.
– Domnul Meire nu e acasă, a spus cu o voce dulce, dar atentă la reacția lui.
– Pentru mine este, cu siguranță, a spus Dupree și și-a dus mâna înăuntrul buzunarului gecii, aproape deodată cu băiatul care și-a dus mâna sub tejghea, în căutarea unei arme, desigur. Dupree a zâmbit și cu multă grijă, folosind numai două degete, a scos o folie de plastic în care se afla o bancnotă și s-a asigurat că
imaginea președintelui imprimată pe ea se vedea bine. Spuneți-i că Grover Cleveland vrea să-l vadă.
Amândoi au zâmbit, în timp ce au făcut un schimb de priviri. Fata a venit spre el, a luat folia, a deschis-o și a atins bancnota, încuviințând, apoi i-a dat folia înapoi.
Băiatul a fost cel care i-a blocat, cu un gest, accesul în spatele magazinului.
– Bine ați venit, domnule Cleveland. Domnul Meire o să vă primească imediat.
Băiatul l-a condus printre duzini de cutii stivuite la pereți; din unele ieșeau brelocuri de lemn, cranii cu orbitele goale, jerpelite păpuși de cârpe cu ochii cu-suți, iar din altele se revărsa mirosul puternic de ceară de albine.
– Voodoo de caterincă, a șoptit băiatul.
– Ce?
– Gablonțuri pentru turiști, i-a explicat, ridicând ușor din umeri, ca pentru a se scuza, în timp ce-l ghida spre partea din spate a magazinului.
L-a lăsat dinaintea unei scări abrupte și înguste, care, după lungimea ei, probabil că se înălța cât două etaje, cel puțin. Nu exista nici o lumină, doar la capătul ei se vedea o lumină portocalie și prăfoasă, ca și cum etajul de sus ar fi fost cuprins de flăcări. A tropăit pe treptele inegale, făcându-le să răsune sub pașii lui, în timp ce se gândea că, așa cum se procedează pe un vapor, firesc ar fi fost să cobori treptele exact în ritmul în care le urci.
Încăperea ocupa tot etajul. Și în afară de ușa de la capătul scării, nu se mai vedea altă ușă și nici vreo fereastră. Aerul era împrospătat cu greu de cele câteva geamlâcuri, doar puțin mai mari decât o aerisire, prin care nu s-ar fi putut furișa nici un copil. Toate erau deschise, lăsând să pătrundă lumina soarelui care, departe de a lumina locul, scotea doar în evidență praful gros care plutea prin aer. Lumina portocalie venea de la câteva lămpi cu gaz, atârnate strategic de tavan la înălțimea unui om. În capătul încăperii, doi indivizi, unul alb și celălalt negru, purtând halat, mănuși și măști, duceau pe fâșii de tifon ceva ce de la depărtare părea a fi coajă de copac sau rizomi uscați. Un miros de pământ, de talc și de flori veștede i-a inundat nările, aducându-i în minte duhoarea de pe strada Bourbon. Convins că nu-și dăduseră seama de prezența lui, i-a observat de la distanță. Bărbatul negru era Jacques. Dupree îl știa dintotdeauna ca pe ajutorul lui Meire. Bărbatul alb era însuși Meire. Bronzul de pe față i se întindea până la
nările mari, făcând și mai puternic contrastul cu părul alb și des, pieptănat pe spate în stilul lui Christopher Lee. Meire era orb de ochiul stâng. Când avea trei ani, jucându-se pe un câmp de unde tocmai fusese tăiat porumbul, a căzut pe brânci și un rest din tulpina plantei i-a înțepat ochiul. Nu și l-a pierdut, dar pupila și irisul au fost distruse, revărsându-și și amestecându-și culorile, ca niște biluțe colorate pe care copiii le numesc „cubaneze“. Nana spunea că unele persoane văd prea multe, așa că, uneori, destinul le vine în ajutor și le ia un ochi. Nana credea că Meire începuse să vadă mai bine după ce și-a pierdut ochiul. Antoine purta mereu o pereche de ochelari cu rame de baga, cu lentilă pentru ochiul bun și cu sticlă pentru ochiul orb.
Meire și Jacques au dus încărcătura lor prăfoasă până la o masă metalică pe care se afla un sac deschis. Fâșiile de tifon au luat forma unui giulgiu când au înfășat cu ele conținutul nisipos, dar mai ales după ce au închis fermoarul sacului pentru cadavre. Dupree a lăsat ochii în jos și, chiar dacă simțea nevoia, a evitat să
inspire adânc.
– Mereu îmi vine să te întreb cum reușești…
Vocea lui Meire a sunat la fel de uscată precum resturile maronii lipite de masca medicală, pe care și-a scos-o cu mâinile încă înmănușate. Ochiul său orb părea altfel decât și-l amintea, poate ceva mai verde, iar Meire, conștient de fascinația pe care o trezea, i-a susținut privirea vreo cinci secunde, înainte de a-i face cu ochiul.
– Arată-mi.
Dupree i-a întins bancnota de o mie de dolari.
– Mă rog… a început Dupree să explice.
– Nici să nu te gândești, i-a tăiat-o Meire, am zis că de multe ori sunt cuprins de tentație, dar asta nu înseamnă că și cad pradă ei. A scos bancnota din folia de plastic și cu cealaltă mână a înclinat lampa de gaz pentru a o vedea în contralumină. Grover Cleveland, al douăzeci și doilea și al douăzeci și patrulea președinte al nostru, singurul care a stat la Casa Albă în două mandate neconsecutive.
– Garantez că e originală, a spus Dupree.
– Știu că e originală, chiar dacă bancnotele astea nu au nici un element de siguranță, nici dungi, nici filigrane. Nu se foloseau în vremea aia. Dar dumneata ai știut că trebuie să o aduci, nu există chiar atâtea încât să-mi plasezi una falsă
și, în plus, copiii mei nu te-ar fi lăsat niciodată să urci, dacă nu ar fi fost în regulă. Mă refer la dumneata, nu la bancnotă, a spus zâmbind.
– Sunt copiii dumneavoastră? s-a mirat Dupree. Ăștia sunt Caleb și Emma?
Dumnezeule, cum trece timpul! Mi-i aminteam mult mai mici…
Comentariul său l-a făcut pe Meire să-și piardă interesul față de bancnotă. S-a mai apropiat cu un pas de Dupree și chiar și-a scos ochelarii în timp ce-i cerceta chipul.
