– Andrew Aloisius Dupree, a șoptit, de parcă ar fi văzut o stafie. A mai făcut un pas, dând senzația că are de gând să-l îmbrățișeze, dar în loc de asta și-a pus ochelarii, i-a apucat mâna și a strâns-o cu forță. Acum știu că este vorba despre ceva serios; dacă nu ar fi așa, tu nu ai fi aici.
Dupree și-a strâns buzele și și-a lăsat capul într-o parte, prefăcându-se că admiră
încăperea aceea, care era un adevărat bazar de ciudățenii. Nu voia să-i vadă
ochiul. S-a uitat la smocurile de păr uman, de diferite culori, care atârnau ca o perdea de un război de țesut prins de tavan. Pe o masă, un castron cu capac de plută plin cu măsele. Borcane cu creaturi ca niște bulbi albi, nemișcate în formol.
Cutii de carton burdușite cu bucăți uscate de animale, de pământ, de praf alb și praf negru. Giulgiuri de mătase, care păstrau urmele roșietice și maronii ale trupurilor pe care le înveliseră ani în șir, atârnau de cârlige prinse de tavan, ca și cum ar fi fost încă locuite de sufletele morților.
– Cu ce te pot ajuta?
Din același buzunar din care scosese bancnota, a extras acum o listă scrisă cu creionul și i-a întins-o lui Meire. Acesta a înclinat ușor capul pentru a citi, apoi a cercetat cu privirea fața lui Dupree.
– Asta nu poate fi pentru tine.
– Nici nu este. E pentru Nana.
– Nana… a murmurat Meire, întorcându-se spre interiorul încăperii. Jacques! a ridicat el vocea și lista pentru ca bărbatul să vadă din capătul sălii, acolo unde
continuase să lucreze. Sper că nu l-ai terminat de împachetat pe petit enfant, domnul Cleveland are un comision de făcut și e nevoie de o bucățică.
Numele unui demon voodoo (n.tr.)
12. Ferestre
New Orleans, Louisiana
Johnson i-a dat lui Charbou cheile mașinii negre, de teren, parcate în fața comisariatului din Districtul 8. Charbou a fluierat admirativ văzând vehiculul de la FBI.
– E departe hotelul? a întrebat Johnson, așezându-se pe bancheta din spate, lângă
Amaia.
Bill și Bull ocupaseră locurile din față, fără să le dea posibilitatea de a alege.
– Cinci minute cu mașina, zece sau douăsprezece pe jos, a răspuns Bull.
În ciuda aerului condiționat dat la maximum, Amaia simțea căldura din interiorul mașinii ca pe amenințarea unei nopți cu febră sau declanșarea unei intense dureri de cap. Și-a sprijinit fruntea de geamul rece și s-a uitat afară. Case colorate și cochete alternau cu altele nu chiar atât de bine îngrijite. Celebrele shot gun tradiționale conviețuiau cu cele cu arhitectură franceză sau în stil colonial spaniol. Scândurile de pin bătute în cuie peste ferestre, pentru a le proteja, ieșeau în evidență pe zugrăveala impecabilă la unele locuințe sau scorojită, la altele. Și-a dat seama că nu existau mașini parcate pe stradă. Și nu văzuseră pe nimeni, în afară de cei din apropierea comisariatului. Ridicându-și puțin privirea, a văzut fața unei femei care stătea în dreptul unei ferestre, ținând perdeaua adunată ca pe un evantai strâns, și se uita pe furiș în stradă. Mintea i-a zburat la Elizondo, pe strada Santiago și la nenumăratele dăți când văzuse gestul acela făcut în spatele ferestrei. Știa că geamurile fumurii ale mașinii o împiedicau pe femeie să o vadă, dar, chiar și așa, respectând o normă valabilă în toată lumea, a dat drumul perdelei, rămânând ascunsă în spatele ei.
– S-ar spune că evacuarea a fost un succes, a observat Johnson, scoțând-o pe Amaia din gândurile ei. Nu e nici țipenie, foarte puține mașini, cei mai mulți
locuitori au luat măsuri pentru a-și proteja casele…
Charbou s-a întors spre Johnson și a părut că ar vrea să spună ceva, dar a renunțat; l-a privit atât de mult timp încât, chiar dacă treceau printr-o zonă
rezidențială și mașina nu mergea cu mai mult de treizeci de kilometri pe oră, Amaia s-a temut că se vor izbi de fațada vreunei case. Și-a concentrat din nou atenția la condus, fără să fi scos un cuvânt. Jason Bull a fost cel care a început să
vorbească.
– Se poate spune că Districtul 8 este printre cele mai bune, dacă nu cel mai bun din New Orleans. Foarte aproape de zona pe unde se plimbă turiștii, la doar două
străzi mai încolo, în Frenchmen, barurile și restaurantele alternează cu cluburi de jazz, poate nu la fel de elegante precum cele din French Quarter, dar destul încât să le creeze vizitatorilor senzația că se află în autenticul New Orleans. Asta e gargară. Știm că trebuie să ajungeți la hotel, că mai aveți multă treabă și că e importantă, dar nu putem să vă însoțim mâine pe străzi, dacă vă veți duce la culcare crezând că ceea ce vedeți acum e New Orleans. Cum vreți să urmăriți un asasin dacă nu cunoașteți locurile pe unde se mișcă, iar dacă nu o să vedeți ceva mai mult din oraș, nu o să vă puteți face nici măcar o idee. V-au mai și cazat în French Quarter, la naiba!
Johnson s-a uitat la ceasul de la mână și Amaia a fost sigură că nu va fi de acord să piardă timpul. Îi promiseseră lui Dupree că vor verifica toate acele cazuri înainte ca el să se întoarcă și, de când îl cunoștea, Johnson mereu se arătase a fi un om metodic și ordonat. Să încalce ordinele lui Dupree, chiar și numai pentru câteva minute, probabil că i se părea neconvențional și extravagant. Însă a privito scurt, a dat din cap că e de acord și și-a concentrat toată atenția la ce vedea prin geamul mașinii.
Odată ieșiți de pe bulevardul Simón Bolívar și după ce au mai mers vreo cinci minute, panorama s-a schimbat total față de Districtul 8. Charbou a redus viteza.
Erau mult mai mulți oameni pe străzi. Unii locuitori, în încercarea de a-și înfrumuseța locuința, o vopsiseră în culori, numai că acum majoritatea erau șterse sau scorojite de la ani de ploaie și de soare. La alte case, culorile se amestecaseră, ca și cum nu ar fi avut suficientă cantitate dintr-una singură și continuaseră cu altă culoare. Aici, cele mai multe case nu erau deloc protejate împotriva uraganului, iar cele care erau, aveau o protecție rudimentară. Amaia a văzut ferestre acoperite cu bandă adezivă sau cu ziare. Precauțiile se reduceau la punerea la adăpost a mobilierului de pe verandă, dar nici asta la fiecare casă,
pentru că pe unele verande se vedeau bătrâni stând pe scaune, chiar și copii. În loc de scânduri de pin lăcuit, locuitorii din zonă folosiseră mai tot ce aveau la îndemână pentru a-și proteja ferestrele: bucăți de plastic, prelate colorate, bucăți de lemn din care se ițeau cuie ruginite. Locuințele, semănând cu niște șuri mai lungi, erau tot mai mici și mai dărăpănate pe măsură ce mașina înainta. Grădinile erau înlocuite de curți betonate; jardinierele, cu bucăți de sticle de plastic, care jucau și rolul de ghivece, în care creșteau plante cu flori albe de o exuberanță
patetică. Între locuințe se întindeau terenuri virane pe care se înălțau grămezi de gunoi, carcase de mașini ruginite, cu toate portierele deschise și cu umplutura de spumă a scaunelor ițindu-se ca mațele unui animal lovit de o mașină. Când au trecut prin dreptul unei curți, au văzut un grup de tineri înghesuiți în jurul unui Buick cu capota deschisă. Cel care se afla cel mai aproape de stradă i-a atenționat pe ceilalți. Băieții s-au întors imediat, manifestând o ostilitate instinctivă. La trecerea mașinii, câțiva dintre ei au ridicat degetul mijlociu, un gest cu mesaj vădit, iar ceilalți le țineau isonul. Bull s-a întors spre Johnson și Amaia.
– Am o soție și doi copii mici, sunt în Atlanta, la casa socrilor mei, care probabil că sunt foarte mulțumiți să-i aibă acolo și încântați de ocazia de a-i reaminti soției mele cât de nașpa e să trăiești în New Orleans. Mama mea e și ea cu ei.
Am reușit să-mi evacuez toată familia.
– Eu nu, a spus Bill Charbou. Am o mătușă, sora mai mică a mamei mele. E un soi de activistă în cartierul ei și s-a hotărât să nu plece. Stă în Districtul 9 și nimeni nu o va putea convinge să-și părăsească locuința. Trebuie să înțelegeți că
există mulți oameni ca mătușa mea, persoane care ar fi putut pleca, dar s-au decis să nu o facă. Apoi mai sunt și alții, ca băieții ăștia de pe stradă. Locuiesc aici. Aici este casa lor, strada lor, aici sunt prietenii lor și asta e tot ce au. Toată
viața lor e un chin, dar asta nu e nimic nou. Ideea nu e să stai pe dinafară, ci să
stai deoparte, ignorând sistemul. Ei rămân aici și credeți-mă că sunt dispuși să-și apere strada, casa și familia chiar cu prețul vieții, inclusiv față de cei care spun că vor să-i ajute.
– Dar e un uragan de nivelul cinci, poate atinge chiar nivelul șase. Cred că nu sunt conștienți de pericolul la care se expun. Poate că nu le-a explicat nimeni că
pot muri, a comentat Johnson.
