– În ziua aceea, o furtună a lovit orașul Galveston, nu a fost cine știe ce, nu a lăsat în urmă morți și nici răniți, doar copaci smulși din rădăcină și geamuri sparte. Tatăl nu a mers la muncă pentru că firma le recomandase asta tuturor angajaților. Ei erau nou-veniți în oraș, nu știau ce înseamnă o furtună pe coastă.
Detectivul crede că la un moment dat au deschis o fereastră, ceea ce a dus la spargerea mai multor geamuri. Corpurile nu aveau urme de tăieturi sau răni provocate de cioburi. Doar la încheieturile mâinilor tatălui se vedeau urme de tăietură, despre care detectivul crede că și le-a provocat singur, în timp ce încerca să se sinucidă. La locul crimelor, nu s-au găsit nici coliere de plastic, nici bucăți de sfoară, nimic care să fi fost folosit la legarea victimelor. Dezordinea din casă a fost provocată de vântul care a pătruns prin geamurile sparte. Pentru că nu avea legătură directă cu cazul, deci fiind considerat un fapt separat de crime, nu a fost inclus în raport. A mai spus că fără să aibă acces la toate datele,
nu poate spune cu exactitate în ce direcție erau îndreptate capetele cadavrelor, însă e aproape sigur că erau spre nord.
– Mama mă-sii! nu s-a putut stăpâni Amaia. Sper ca agentul Dupree să înțeleagă
că-l sunăm pentru că e urgent.
Johnson și-a luat la revedere de la Tucker și a format numărul lui Dupree. I-a prezentat ultimele noutăți și a ascultat atent. Amaia nu-și lua ochii de la fața lui, încercând să ghicească următorul pas.
– A zis să mergem în campus, dar a insistat ca Bill și Bull să ne însoțească.
– Crezi că sunt tot jos, la bar?
– Da, a răspuns Johnson punând fotografiile într-un dosar, și cred că se simt foarte bine. După spusele proprietarei, înainte de a fi barul hotelului, acolo funcționa bordelul May Bailey și, din câte se pare, încă a mai păstrat ceva din aerul sexy.
Amaia a zâmbit mulțumită. Ghicise gândindu-se că patroana le spunea tuturor povestea.
13. Tristețe surdă și mută
Elizondo
Engrasi și-a dus mâna la față, scârbită, îndepărtând rămășițele unei pânze de păianjen.
Stătea îngenuncheată de ceva vreme în mansardă, căutând decorațiunile de Crăciun. Așa cum se întâmplă de obicei, găsise tot ce nu căuta. Cutii cu haine pe care le purtase cândva la Paris, tone de însemnări scrise de mână, în franceză, de pe vremea când fusese studentă la psihologie; cărți care umpluseră rafturile casei unde trăise împreună cu omul pe care-l iubise. Podoabe și amintiri care cândva însemnaseră mult, dar pe care acum le observa cu depărtarea și nostalgia unei vieți trăite într-un alt timp, atât de îndepărtat și de irecuperabil de parcă la un moment dat s-ar fi reîncarnat. A pus la loc capacele de carton și s-a aplecat într-o parte pentru ca lumina care venea de pe scări să-i bată pe ceasul de la mână.
Timpul trecuse fără să-și dea seama. Amaia trebuia să fi sosit de mult.
A mers spre trapa podului, dar înainte de a ajunge la ea a văzut cufărul de lemn pe care îl adusese tot de la Paris. Prezența lui inevitabilă și conținutul său au făcut-o să ofteze. A pus un picior pe prima treaptă și, înainte de a o coborî și pe a doua, a ridicat capacul cufărului suficient de mult încât să-și strecoare o mână în interiorul său, a luat vraful de hârtii și, aproape ca în transă, l-a vârât sub haină.
A coborât repede treptele până la parter, nu înainte de a întrezări, exact în capătul opus al mansardei, cutiile burdușite cu beteală verde. A strigat-o pe fetiță, sperând ca aceasta să fi venit tiptil ca un șoricel, cât timp ea fusese în pod.
Fereastra, dincolo de care se lăsase întunericul, s-a transformat într-o oglindă
care i-a reflectat imaginea: părul vâlvoi, fruntea încruntată de îngrijorare, vraful gros de hârtii umflându-i haina. Trebuia mai întâi să scape de el. A tras de lănțișorul pe care-l purta la gât până când a apărut o cheiță aurie. S-a aplecat spre singurul sertar cu cheie al bufetului, l-a deschis, a pus în el vraful de hârtii, l-a închis și a ascuns cheița sub haine. S-a dus la măsuța de lângă sofa, a luat receptorul telefonului și a format numărul din memorie. A ascultat sunetele
apelului, în timp ce și-a făcut mâna streașină în dreptul ferestrei pentru a vedea în stradă. De la celălalt capăt al liniei i-a răspuns vocea caldă a fratelui ei.
– Patiseria Salazar. Vă ascult.
Dacă nu ar fi fost atât de îngrijorată, Engrasi ar fi zâmbit. Toată viața lui, fratele ei răspunsese la telefon cu un soi de mormăit, însă în ultimul timp se rafinase, influențat, fără îndoială, de distinsa lui soție.
– Juan, Amaia e cu tine?
– Nu, nu e aici.
– Mă îngrijorează că încă nu a ajuns.
– O fi rămas să mai stea de vorbă cu vreo prietenă de la școală. Pentru că se face noapte atât de devreme, pare mai târziu, dar e abia șase și jumătate.
– Juan, ți-am mai spus că fetița vine direct acasă, în afară de cazurile când vine la tine. M-am gândit că o fi la tine, că poate se joacă cu surorile ei. Ești sigur că
nu e prin curtea din spate?
– Nu, Rosario a reușit să le cheme devreme în casă, le-a promis că împodobesc bradul de Crăciun. Erau încântate.
Engrasi a închis telefonul fără să-i mai răspundă fratelui ei. Și-a luat un palton gros, a strecurat cheia casei în buzunar și a ieșit în stradă.
Juan avea dreptate, părea mult mai târziu decât era în realitate. În acel an, toamna fusese lungă și caldă, iar frigul iernii îi luase prin surprindere pe locuitorii văii, ținându-i în casă. Nu a văzut nici un om; doar în depărtare, luminile unor mașini care traversau podul spre strada Santiago, dar nici un om.
Lumina lămpilor prinse de fațadele caselor se întindea pe pământul umed trasând fâșii portocalii până aproape de digul râului. Nu-l putea vedea, dar îl simțea, rece și viu ca o creatură, curgând acolo, jos și, uneori, luând pământul cu el și amintindu-le cât de fragil era echilibrul lor. Și-a dus mâna la piept și a atins cheița, a strâns din buze și a grăbit pasul, simțindu-se copleșită de urgența de a o găsi pe fetiță și de dorința de a nu fi acolo unde se gândea că este.
Casa fratelui ei era una dintre cele mai frumoase din Elizondo. Juan o cumpărase
de la un bătrân contrabandist burlac, care nu se zgârcise la amenajarea ei în exterior, însă pe dinăuntru era austeră, așa cum sunt, prin tradiție, bărbații din Baztán. Poarta de la intrare, în formă de arc, dădea direct în grădina din fața casei, acolo unde fostul proprietar plantase două superbe sălcii plângătoare care flancau intrarea. După ce sălciile au crescut și crengile lor ajungeau până la pământ, bărbatul a pus să fie curățate, incomodat de creșterea lor, pentru că
ajunseseră să acopere, aproape cu totul, ostentativa fațadă a casei. După ce le-a curățat de trei ori, a renunțat. Juan era convins că acela fusese unul dintre principalele motive care l-au făcut să-i vândă casa. Chiar dacă acea specie de salcie nu își pierdea niciodată toate frunzele, suferea la venirea iernii și aspectul ei nu mai era atât de stufos. Încă de la intrare, Engrasi a zărit lumina aurită ce se revărsa prin ferestrele salonului, luminând mare parte din grădină. La început nu a văzut-o pe fetiță și sufletul ei a fost cuprins din nou de amestecul de ușurare și neliniște. Dar după ce ochii i s-au obișnuit cu întunericul, a văzut ceva lângă
salcie. Nu a știut ce e, chiar dacă creierul i-a spus că e o stea-de-mare, dar asta era imposibil. După ce s-a apropiat mai mult, a văzut-o pe fetiță stând lipită de trunchiul care o susținea ca pe o iubită, iar steaua-de-mare palidă pe care crezuse că o vede era mânuța ei, mică și albită de frig, ieșind din mâneca bluzei roșii.
Trunchiul gros al salciei o ascundea cu totul pe fetiță. Numai atunci când se apleca înainte, fața ei devenea pe jumătate vizibilă între crengile întunecate, care, ca niște șiroaie de lacrimi, atârnau de trunchi. Fetița plângea și ea. Engrasi s-a aplecat ca să treacă pe sub crengi, s-a așezat de cealaltă parte a trunchiului și și-a pus palma peste palma fetiței; era caldă, spre surprinderea ei, ca și cum salcia chiar ar fi fost un iubit ce făcea totul pentru a-i dărui căldură. Din locul pe care-l ocupa acum, Engrasi s-a uitat la ce vedea Amaia. Rosario lăsase draperia deschisă. În interior, toate luminile păreau să fie aprinse și vedea clar până în fundul încăperii. În fața ferestrelor mari, mama și surorile Amaiei zâmbeau amuzate în timp ce împodobeau bradul de Crăciun, nepăsătoare la cea care le privea de afară. Engrasi a rămas acolo, în liniște, martoră la suferința fetiței, răbdătoare. Se gândea la ce să-i spună, cum să o convingă că nu era bine ce făcea și că trebuia să plece de acolo. Nu a fost nevoie; după câteva secunde, Amaia și-a retras mâna petrecută pe după trunchiul salciei și, trăgându-și mâneca bluzei până peste degete, și-a șters lacrimile de pe față. Apoi a ieșit din ascunzătoarea ei, i-a întins mâna mătușii sale și aproape că a rugat-o:
– Mergem acasă?
Engrasi nu a spus nimic, nu putea. Inima îi bătea în gât, sufocând-o cu tot ceea ce ar fi vrut să spună, dar tăcea. A sărutat-o pe fetiță, a strâns-o de mână și au
făcut cale întoarsă spre casă. Înainte de a ieși din zona de protecție pe care le-o oferea salcia, Engrasi s-a uitat în spate, ca și cum cineva ar fi strigat-o. Rosario se uita la ea pe fereastră. Jumătate din fața ei era în umbră, dar luminile intermitente ale bradului i-au permis să vadă că-i făcea cu ochiul și că zâmbea.
