– Nici eu nu știu.
– Ar fi mai bine să pui ăla la loc înainte să o pățească vreunul, a spus arătând spre pistolul pe care el încă îl ținea în mână.
– Ăsta? E din cauza ta, a răspuns zâmbind în timp ce punea arma în toc. Am crezut că cineva ți-a spart casa. Pot să știu și eu ce făceai? Ți-ai fracturat șoldul, în urmă cu câteva luni. Nu ar trebui să cari lucruri.
– Nana ta este mai puternică decât îți închipui. Crezi că mă doboară pe mine o fractură de șold, ca pe sărmanele bătrâne care zac la pat și nu se mai ridică
niciodată? Șoldul meu e perfect, a spus privindu-l în față. Doar rana asta din piept nu mi se mai vindecă, la fel ca în cazul tău.
Trăgându-l de mână, l-a condus pe întuneric din bucătărie în salon. Pașii ei împleticiți au dezmințit bravada în privința șoldului. A vrut să-i spună ceva despre asta, dar a amuțit când au intrat în salon. De acolo venea strălucirea portocalie pe care Dupree o văzuse filtrată de perdele.
– A trebuit să mut mobilierul pentru că aveam nevoie de spațiu…, a spus ea oftând.
Toate obiectele din salon erau puse de-a lungul pereților și ferestrelor. Pe mesele și pe scaunele așezate cu picioarele în sus, zeci de lumânări ardeau printre flori de pânză și de hârtie. Pâlpâitul ușor al lumânărilor făcea ca fețele spălăcite din fotografiile vechi ale strămoșilor morți demult să pară că-l privesc cu ochi plini de viață. Lipit de perete, se afla un mic altar unde imagini de sfinți și schelete împrumutau pe rând chipul morții, înconjurate de monede scoase din circulație și tremurau în licărul flăcăruilor care amenințau ghirlandele de mătase ce împodobeau loas.
– Ceea ce contează este că acum ești aici, iar asta trebuie să însemne ceva, a spus ea și fața i s-a întunecat. Crezi că furtuna va fi chiar așa de cumplită cum se zice?
– Da.
– Într-atât încât să trebuiască să pleci?
El a oftat adânc. N-a spus nimic, dar a încuviințat tulburat. Ea s-a apropiat până
când i-a simțit corpul. A ridicat mâna dreaptă și, ca și cum l-ar fi binecuvântat, și-a pus două degete deasupra inimii lui. Rana îi ardea sub cămașă, ca și cum ar fi fost recentă. Ea i-a luat palmele și i-a strecurat între ele un săculeț de pânză.
Prin material, Dupree a simțit o textură lutoasă și uscată. A închis ochii, alinat și peste măsură de emoționat, totodată, și și-a strecurat săculețul în buzunar. Când a redeschis ochii, ea îl privea cu seninătate.
– Zdrobește-l. Și adu-mi fetițele mele înapoi acasă.
El a făcut semn că e de acord.
– Am să fac tot posibilul, Nana.
– Jură-mi. Chiar dacă sunt moarte. Adu-mi fetițele înapoi acasă.
Ochii lui Dupree s-au umplut de lacrimi.
– Îți jur, Nana, a spus și a făcut un pas înapoi pentru a-și mai veni în fire. În schimb, vreau să-mi promiți că vei părăsi orașul, imediat după ce termini treaba aici. Încă se mai fac plecări organizate. Îți plătesc eu cazarea la un hotel în Baton Rouge, în Dallas, unde vrei.
Ea a dat din cap că nu.
– Nu-mi poți cere așa ceva, știi că nu pot pleca, dar nu-ți face griji pentru mine.
A mai rămas lume în cartier, câteva familii cu copii și câțiva bătrâni, ca mine. Îți amintești de vecinii mei, familia Davis?
Dupree a făcut semn că da. Își amintea de vecina cea fâșneață. Doi soți, cinci copii.
– Nici ei nu au plecat. Seletha a rămas văduvă de ceva vreme, a suferit un atac și
de trei ani e imobilizată la pat. Fiul ei cel mic, Bobby, are grijă de ea, e un copil bun. Ne-a promis că ne scoate de aici, dacă lucrurile se complică, chiar dacă are doar un hârb de mașină, cu care nu am ajunge prea departe. Se spune că primăria va folosi Superdome ca adăpost de urgență.
– Uff, Nana, a bombănit Dupree. Stadionul?
– Numai dacă va fi nevoie și e un loc sigur. Tatăl lui Bobby, fie-i țărâna ușoară, a muncit la construirea Superdomului; Bobby zice că e deasupra nivelului mării și că toată structura e din beton armat. Zice că toate coridoarele de acces sunt adevărate buncăre, a spus ea, apoi a zâmbit și a arătat spre altar. În plus, știi că
mereu m-am rugat la santos.
Dupree a încercat să zâmbească, însă zâmbetul i-a pierit pe buze. Pe chipul său se citea îngrijorarea. S-a întors la ușa bucătăriei, care rămăsese deschisă, și a luat sacoșa de lângă prag. I-a dat-o bătrânei, zicând:
– M-am gândit că poate ai nevoie de astea.
Ea a închis ușa, a luat pachețelul, l-a așezat pe masă și a tăiat cu un cuțit sfoara și hârtia în care Meire îl învelise. A cercetat conținutul pachetului, luând câte un pliculeț în mână. A deschis pliculețele mătăsoase, a descifrat cu atenție complicata caligrafie cu care Meire etichetase pachețelele și a verificat la lumina lumânărilor conținutul tuburilor și cutiuțelor cu prafuri. S-a întors spre Dupree.
– Un singur lucru nu înțeleg. Ce vrei să faci cu astea, mon cher, să alungi uraganul sau să-l atragi?
15. Doliu
New Orleans, Louisiana
Joseph Andrews Jr. purta blugi și un hanorac imprimat cu numele Universității Tulane. Părul lung îi cădea peste față, acoperindu-i ochii albaștri și contrastând cu albul pielii lui. Aștepta cu o carte în față, la masa de reuniuni din biroul rectorului. Dar nu citea. Stătea cu umerii căzuți și cu privirea în jos. Amaia l-a observat de pe hol, în timp ce asculta șoaptele rectorului.
– E un băiat foarte bun și un student strălucit. Noi, cei de aici, l-am sprijinit mereu, cu atât mai mult după ce am aflat de tragedie. Nu iese niciodată din campus, locuiește la căminele studențești. În iulie și august, a rămas aici, și-a completat pregătirea cu studii de lingvistică și literatură. Când am primit ordinul de evacuare, am pregătit un adăpost în clădirea principală, pentru cei care vor să
rămână. Eram sigur că Joseph va fi unul dintre ei.
– Nu e primejdios să rămână aici?
– Clădirea principală a rezistat la multe uragane, i-a asigurat rectorul.
