Detectivul Jason Bull conducea pe străzile tot mai pustii, vorbind plin de însuflețire cu colegul său, în timp ce pe bancheta din spate Johnson și Amaia se uitau fiecare pe geamul de pe partea sa. Jason era convins că cei doi discutaseră
în contradictoriu, era evident. Dar nici nu părea ceva grav. Johnson o ajunsese pe Amaia în dreptul mașinii și o admonestase, însă ea a replicat cu un calm desăvârșit. Oamenii ăștia din Washington erau atât de educați încât nu erau în stare nici măcar să se certe ca lumea. Abia dacă au schimbat câteva fraze pe tot drumul de la campusul universității Tulane până la hotel Dauphine.
Johnson a simțit că Bull îl studia cu privirea în oglinda retrovizoare și, supărat, și-a ferit ochii. Se considera un om bun, deschis, tolera deosebirile, recunoștea fără nici o problemă talentul altora, așa că înțelegea de ce Dupree o inclusese în echipa lui. Dacă era să fie sincer până la capăt, înțelegea chiar și invidia lui Emerson, pentru că și lui îi dăduse târcoale la un moment dat. Diferența dintre Emerson și el era că primul era un tâmpit, pe când Johnson avea destulă
experiență încât să știe că binele echipei era mai presus de meritele personale.
De aceea, Emerson se afla în Florida cu Tucker, pe când el era cu Dupree la New Orleans.
Încercase să vorbească cu Dupree când străbătea, împreună cu Amaia, coridoarele universității. Telefonul său suna mereu ocupat. A închis și s-a uitat demoralizat la colega lui. Dumnezeu îi era martor că făcea tot ce putea, dar nu reușea nicicum să o înțeleagă pe Salazar. În preajma ei, avea mereu impresia că
se află în apropierea unui tigru. Delicatețea și calmul ei aparent erau doar blana frumoasă a unui animal de pradă furios. Înainte de a intra în biroul rectorului, Johnson, ținând cont de vârsta lui Joseph Andrews, se gândise că era mai potrivit ca Salazar să stea de vorbă cu tânărul. Și nu se înșelase. Stătuse în umbră, încercând să nu intervină și lăsând-o pe ea să conducă interogatoriul. Salazar era isteață. A pus în joc un amestec de forță și fragilitate care s-a dovedit a fi incredibil de senzual. Cu o clipă înainte de a începe să vorbească, Johnson fusese
convins că băiatul avea să tacă mâlc. L-a văzut cum s-a aplecat în față, și-a sprijinit coatele pe genunchi și și-a prins capul în palme, ca și cum i-ar fi venit să
vomite. Amaia și-a mutat scaunul mai în față, până când genunchii lor aproape că s-au atins, apoi s-a așezat în aceeași poziție ca tânărul și șuvițele de păr li s-au atins. Atunci el a început să vorbească. Cum se întorsese acasă, cum găsise vioara, cum și-a dat seama pe loc că fusese lăsată acolo de către asasin și cum detectivul Nelson nu ținuse cont de certitudinea tânărului, considerând-o o justificare facilă pentru ceva ce nu putea fi justificat.
Când și-a încheiat povestea, a părut sleit de puteri.
Johnson a făcut câțiva pași până lângă Amaia și s-a aplecat ca să-i șoptească:
– Sunt de acord cu Nelson. O vioară?
Ea s-a întors spre Johnson. Ochii ei scânteiau răvășitor. Toți mușchii contractați.
În alertă.
– Am văzut o vioară la ferma familiei Allen.
Johnson a încercat să îi dea replica:
– Bine, dar nu e ceva chiar atât de neobișnuit…
Amaia s-a ridicat în picioare, întrerupându-i fraza și s-a apropiat de el pentru ca tânărul să nu-i poată auzi.
– Și sunt sigură că am văzut un instrument asemănător și în fotografiile de la locul crimei în cazul familiei Mason, din Texas, și că instrumentul se afla în aceeași încăpere cu cadavrele. Într-una dintre fotografii se vede o parte din scobitură și bărbia instrumentului, însă e imposibil de precizat dacă este vorba despre o vioară sau o violă…
– Pe bune? Mai întâi compozitorul, iar acum o vioară? a spus Johnson ridicând puțin tonul.
Discuția dintre cei doi i-a atras atenția tânărului, care și-a ridicat capul și l-a privit pe agent cu un licăr de speranță în ochi.
– Nu eu i-am dat numele ăsta stupid, a șoptit ea, făcând semn că ar trebui să nu
uite de prezența tânărului.
Johnson, observând privirea lui Joseph, a preferat să nu mai spună nimic. Mai văzuse privirea aceea. Nevoia urgentă de ceva, orice ar fi, de care să se agațe pentru a putea merge mai departe. Dar mai știa și ce pericole presupune. Era ca și cum i-ai sufla aer în plămâni unui înecat: riscai să-l faci dependent emoțional de tine și să te urmeze pentru a-ți cere și mai mult, tu știind de fapt că nu există
nici o speranță. S-a întrebat dacă asta i se întâmplase detectivului Nelson în ultimele luni, neputința de a închide o pagină importantă din viața lui. Și-a mutat privirea și a încercat să-și amintească detaliile din fotografiile de la locul crimelor din casa familiei Mason. Dar oricât s-a chinuit, nu-și amintea să fi văzut o vioară în fotografiile cu haosul din casa aceea, dar nici nu putea afirma că nu ar fi fost. Nu era sigur. Consternat, a privit-o pe Amaia.
– Dacă e așa…
– Sunt sigură. Sună-l pe Dupree, trebuie să ne întoarcem imediat la hotel. Și mai trebuie să vorbim cu detectivul Brad Nelson și să verificăm din nou locurile crimelor, a spus ea verificându-și ceasul. O agentă din poliția statală mi-a zis în Texas că tot ce ține de ferma familiei Allen va ajunge într-un depozit special.
Dacă ne grăbim, poate reușim să ajungem la timp ca să vorbim cu cei care administrează depozitele statale, înainte de a se închide. S-ar putea ca și bunurile din alte locuri ale crimelor să fi avut aceeași destinație.
Înainte de a ieși din biroul rectorului, Johnson s-a aplecat în față, sprijinindu-se de masă și l-a privit în ochi pe Joseph, care continua să stea încremenit pe locul său.
– Încă mai există autobuze care pleacă din oraș; dacă te grăbești, ai șanse să
prinzi unul. E destul de periculos să rămâi aici.
– Ce mi s-ar putea întâmpla? Să mor? a răspuns tânărul cu un calm înspăimântător.
Johnson nu a știut ce să-i mai răspundă.
Amaia s-a întors spre Joseph.
– Nu poți să mori acum. Ne bazăm pe ajutorul tău pentru a-l prinde pe cel care ți-a ucis familia.
Joseph a tras aer în piept și a fost ca și cum fantoșa fără oase din fața lor ar fi căpătat suflare de viață. A încuviințat lent, de parcă ar fi făcut o reverență.
– N-o să mor, a spus, uitându-se la ea. Vă promit.
Amaia l-a privit cu mândrie de soră mai mare. Din cine știe ce motiv, care-l fascina pe Johnson, ea se identifica cu Joseph.
– Dă-mi un număr de telefon la care te pot găsi și pleacă din oraș.
Johnson a format numărul lui Dupree, dar telefonul acestuia continua să sune ocupat. A privit-o pe Amaia, însă ea, spre deosebire de el, nu părea necăjită din cauza opiniilor lor diferite. Avea chipul senin și zâmbea ușor în timp ce orașul se derula în fața ochilor ei. Atitudinea aceea o făcea să pară și mai tânără, aproape o adolescentă. A observat cum clipește tot mai repede și și-a dat seama că ațipise.
